Mismatch And My Brand New Heart

Going through the break-up is not an easy thing, especially when something that is going on between you and another person ends suddenly. You never receive a response. A goodbye text or even a phone call. Things just end.

You know that just like leaves, people change forms and what once used to fit perfectly in your heart, it fits no more. A clock who ran out of its time. A never-ending pain, loneliness inside. A break-up. Only if you could call it a breakup. Instead, you are forced to call it a mismatch, a dismantling of the pieces of your existence, another time when you gave away too much and received back too little. Just another time when your heart was burning, longing without you knowing why. Without understanding how it happened again – just another failure. And sometimes you wonder if you are the failure or the other person just failed to see your innate value.

Maybe going through a break-up is easier than having a mismatch. Easier than silence and leaving room for interpretation. Easier because you somehow have some kind of closure. With mismatches is always tricky – the other person might leave room for a comeback, for messing you all over again, for stomping on your heart until you decide that it’s over. Only if it were that easy when your mind makes up a thousand of reasons why he or she was good for you.

Truth is, both of them suck but I think mismatches are more painful, more damaging for your health or your heart. I think depressive symptoms are painful like that when they make their presence shown in the dark of the night. The moments when you prefer to go to sleep or talk to someone. It’s an unending void of unhappiness that seeps you inside yourself. It’s a pain that keeps growing on you…and somehow never healing, an old friend coming back to say: ’’hi’’. Yeah, depressive symptoms are funny like that.

Mismatches are painful because you don’t get to say your last words. You don’t get to say goodbye. It’s a slow death of the parts of yourself you thought you needed…but never dared to get them back. Someone else just took them, without your permission…and now you are left here to stare at walls and wonder  ’’what happened to us when only yesterday we were fine?’’. But you know it doesn’t matter, not for him, anyway. You were just another girl, another abandoned kid left by her mother to wonder in this world alone. Another pain in the ass….and somehow you found yourself unworthy, depleted of love. You found yourself unworthy and not good enough….and you believed it….you believed the lies…and now you are crying while writing this…you are crying with tears falling down so that the demons will hear it. That you are healing.

This crying is some kind of washing away of everything there is rotten inside, except there is nothing rotten within you. There is nothing to be fixed, just more pieces to be loved,  uncovered and cherished. Just more of yourself to be tucked in at night and hugged and read good old time stories to.

You believed for a moment that this mismatch took your time away. It took your heart away and managed to untangle your veins from the unhappiness of life. That you were over but after a while, you managed to see it just the way it was always supposed to be seen – a wrinkle in time, another experience, another way for you to discover just how strong you were without a man in your life. And now you are writing, now you are determined to see your worth and love yourself above all else. Now you are a diamond glowing in the dark.

Here you are, crying…and after the tears comes the laughter, the smile, the bittersweet happiness that the Universe knows best, that the Universe had other plans for you and you decided not to listen.

Control. Resistance. Everything in full blown. You threw it at them…yet, still, they didn’t listen. ’Cause the Universe couldn’t care less about your stupid plans. You know what they said ‚’’If you want to make God laugh, tell Him your plans’’’….and that’s exactly what you did, girl. You arranged everything to fit perfectly except none of the pieces fit unless you were true to yourself. And you were not true to yourself, staying strong in your therapist’s office just like that.

’’Be honest with your pain. Ask for help.’’ Pieces of advice you should have followed, but you didn’t….so instead of scolding you learn to love yourself, you learn to appreciate every part of the journey. You learn to laugh out loud and cry tears of gold and smile at this amazing experience called life…because in the end, everything was beautiful.

A mismatch? What if this ’’mismatch’’ was not just what you wanted, but exactly what you needed to be propelled towards a life of greatness, a life in which you are truly a writer?

Keep dreaming, girl. Maybe mismatches are just stepping stones towards your greatness.

Lots of love,

The Heart of An Aspiring Writer

Image source 1 & 2: https://sayingimages.com/

Image source 3: http://spiritualcleansing.org/

Advertisements

Războiul din interiorul nostru

Considerăm că o ,,lovitură’’ asupra altuia ne va face tristețea să dispară.  Ne va face, în sfârșit, fericiți. Așa că nu pierdem timpul și trecem direct la …..acțiune.

Mergem acolo sus, pe o poziție de autoritate și ne batem cu pumnii în piept.  ,,Ceilalți sunt de vină, ceilalți sunt monștri; noi suntem îngeri ; lumea ar fi mai bună dacă ați asculta ce zicem noi’’. Minunat mesaj, aș putea spune, dacă nu ar fi transmis dintr-o lipsă de responsabilitate totală asupra propriei persoane.

Ca un om ce face parte din domeniul sănătății mentale (spun acest lucru fiindcă studiez psihologie) mă deranjează când văd ce se promovează în societatea actuală. Pornesc din start de la asumpția că lumea nu e corectă, așa că nu mă mai înfurii, (grație terapeutei mele minunate care mi-a arătat în  ultimele două săptămâni cum să flexibilizez ideea aceasta de dreptate absolută). Însă acest lucru nu înseamnă că nu mă simt deranjată de modelele negative care se promovează în media, la evenimentele din oraș sau pe rețelele de socializare. Mi se pare că în ziua de astăzi nu mai știm să discernem ce e corect și ce e greșit. Nu mai știm să filtrăm informația.

Eu studiez psihologie, iar acest lucru m-a învățat să văd anumite nuanțe, doar că pentru un om de rând care habar nu are de acest domeniu și de cum funcționează mintea umană, e ușor să cadă în capcana de a susține ca mereu există o luptă între noi și ei, ei cei care ne rănesc. Ce se întâmplă sub această fațadă de om puternic, militant pentru dreptate absolută, este ,de fapt, problematic.

Sub masca de putere, curaj și încredere se află o persoană cu răni nevindecate din trecut. O persoană plină de furie și de durere. Practic, un copil care a fost iubit doar dacă îndeplinea condiția x,y sau z. Vă puteți imagina cum această condiție impusă în copilărie din exterior naște alte condiții atunci când crești – condiții asupra celorlalți.  De obicei sună cam așa ,,eu trebuie să….lumea trebuie să….ceilalți trebuie să…’’. Credem că dorințele noastre e obligatoriu să devină realitate, altfel o dăm în ,,totul e groaznic și catastrofal ; cel mai rău lucru din lume; o să mor’’. Ce vreau eu să spun, arătând modul de gândire din spatele persoanelor puternice prezentate este să reflectăm asupra lucrurilor. Să vedem cum de fapt cei care urlă și țipă că lumea ,,trebuie să fie așa și pe dincolo’’ sunt de fapt nesigure pe ele. Ca să fie mai simplu, o să vă dau un exemplu:

În urma unei discuții despre diferite lucruri, se aduce în vorbă ideea de relație.  Una dintre persoanele implicate comunică exact în acest mod: ,,relațiile sunt o prostie, ce mai, prefer doar să fac sex și să mă distrez. Nu mai am chef de lucruri serioase.’’ Persoana 2 este în dezacord cu această părere.

De aici, putem avea două scenarii.

Cazul 1 :

O persoană calmă și sigură pe ea nu te va obliga niciodată să te comporți într-un anumit fel. Își va exprima opinia cu calm, va face o glumă, va empatiza cu tine. Dacă nu ești de acord cu ea va considera că este perfect normal, fiindcă suntem oameni și avem opinii diferite. Nu te va judeca sau critica pentru modul tău de gândire.

Cazul 2:

O persoană plină de furie și control se va supăra pe tine…și va încerca să iți schimbe punctul de vedere, să te croiască după propriile lui idei, nu să te lase să gândești cum îți dorești. Cel mai probabil o să auzi destul de multă critică la adresa propriei tale idei, critică ce se va extinde la întreaga ta valoare ca om.

Cred că puteți alege deja ce caz preferați, sincer. A fost doar un exemplu mai aplicat, pentru a ilustra că ceea ce arătăm nu înseamnă întotdeauna că este ceea ce suntem. Oamenii adesea poartă măști de superioritate, sperând ca prin control și îndemnare furioasă la acțiune lucrurile se vor schimba. Sinceră să fiu, eu nu mai pot rezona cu această abordare. Consider că dorințele noastre sunt valide, dar dacă nu se îndeplinesc nu este sfârșitul lumii. Putem milita pentru valori și lucruri în care credem, dar fără să îl agresăm pe celălalt, fiindcă este diferit de noi.

Haideți să recunoaștem, adevăratele războaie cu ceilalți se duc în primul rând pe alt front. În interiorul nostru. Întrebarea mea este – cum ieșim din acest război?

Poate am putea  începe prin a ne opri din fugă. A lua o gură de aer și a spune – ,, cu cine e de fapt acest război? Cu ei sau cu mine?’’. De multe ori vom observa că ceea ce vedem înafara  noastră nu este altceva decât o  reflecție a ceea ce se află în interiorul nostru…și ce-i drept, nouă nu ne prea place oglinda. Ne cam zgârie la ochi.

Dacă admitem de la început că adevăratul război este cu noi acest lucru înseamnă să dăm dovadă de curaj, de curajul de a ne afunda în interior și a ne iubi necondiționat. A iubi părțile acelea de care ne dorim cu orice preț să scăpăm – cele negative. Ne va tremura tot corpul numai la gândul acesta, pentru că am fugit atât de mult încât nici nu mai știm cum este să ne fie bine. Ne-am afundat atât de jos în abis, încât să ajungem acum la suprafață pare o nebunie….și totuși ce se întâmplă când mergem acolo? Acolo unde doare? Acolo unde fiecare parte din noi ne spune – ,,hei, uită-te și aici…hei, iubește-mă și pe mine’’. Oare e atât de greu să ne acordăm 5 minute din viață să ne spunem nouă cât de mult ne iubim, să ne luăm în brațe, să ne apreciem?

Poate că războiul nu se vindecă prin luptă și arme. Poate  că adevăratele războaie interioare se pot vindeca numai prin tăcere. Prin oprirea din fugă. Prin curajul de a fi atenți la ceea ce ne doare. Nu prin evitări, evadări și negare. Nu prin învinovățirile aduse celuilalt, ci prin privirea în ochi a vocii noastre critice…și iubirea ei în mod necondiționat.

Vă încurajez să fiți atenți la ceea ce doare. Poate azi pare că acele lucruri sunt niște cioburi de sticlă care vă taie, dar dacă aveți tăria să priviți mai atent veți vedea că acelea sunt adevăratele noastre diamante.

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sfat pentru selectarea modelelor:

Legat de ce spuneam anterior, aveți grijă să filtrați informația, să vă alegeți modelele cu claritate, să vă uitați în spatele unor măști. Priviți dacă valorile voastre se pliază pe omul dintr-o poziție de autoritate.

Eu pun cel mai mult preț pe autenticitate și progres. A veni să bați apa în piuă pe aceiași temă devine la un moment dat redundant…și nu dai dovadă de siguranță, ci doar de control…pe care ,cel puțin, pe mine una, mă lasă rece.

 

Sursă imagine 1 : https://www.caba.org.uk/help-and-guides/information/what-causes-conflict-your-home

Sursa imagine 2 : http://www.writerscafe.org/writing/KodaYamakura/987974/

Sursă imagine 3: https://www.caba.org.uk/

Sursă imagine 4: https://www.quickanddirtytips.com/

Cum să fii fluture?

Încă lucrez în terapie la problemele mele de anger management și control excesiv. Bineînțeles, descopăr frecvent lucruri noi. Deși am făcut progrese, pentru mine încă iubirea adevărată e un work in progress…și cred că pentru toți ar fi drăguț să fie. Bineînțeles, acesta este un deziderat și nu calea ultimă. Anyway, back to the story. Vorbeam de progres. E frumos când faci progrese în viață, când atingi acele obiective pe care ți le setezi, când simți cum fiecare clipă contează pentru că te îndrepți spre persoana care îți dorești să fii.

Eu una vreau să fiu fluture. Să îmi deschid aripile și să zbor…dar pentru asta am nevoie să renunț la a fi omidă…și încep încet, încet, să mă deschid, să îmi iubesc copilul interior, să îmi dau jos zidurile. Am încă multe probleme și nu sunt perfectă, dar hey, încerc, încerc în fiecare zi să fiu mai bună.

Cred că am un magnet pentru situații problematice (poate o fi vreun fel un fel de side effect de a fi la psiho, cine știe?) așa că mă ard de multe ori și învăț din greșeli. Doar suntem oameni, nu? Totuși, singurul mod de a progresa este prin a  face greșeli.

Voi vă amintiți cum eram învățați la școală că e o prostie să faci greșeli? În capul meu era ilogic. Păi doar…nu așa învățăm?

Și acum uitați unde suntem. Majoritatea avem acea nevoie de a fi perfecți, de a face totul la linie, de a nu dezamăgi. Inclusiv eu. Cred că îmi pot lua medalie de aur în perfecționism și critică excesivă. Dar hey, cum am spus, e okay, suntem oameni. Tragem o gură bună de aer, ne canalizăm forțele, ne întoarcem la maturitate și acceptăm iubirea de sine. Acceptăm că uneori nu putem face totul la linie, că procrastinăm, că o dăm în bară, că nu ne iese mărirea la facultate sau relația pe care am visat-o, că nu avem toate răspunsurile acum…și totuși încercăm, încercăm să fim mai buni.  Cred că uneori a încerca e cel mai admirabil lucru din lume. Doar progresul apare din încercare și eroare, apoi din ajustare și învățare.

Oare dacă greșim constant și ne adaptăm la fluxul vieții doar așa învățăm? Hmmm…asta e nou – să ne iubim pe noi, să fim imperfecți, să realizăm că de fapt imperfecțiunea ne face frumoși. Și noi care toată viața am crezut că perfecțiunea e dezideratul, acum se schimbă macazul? Și eu m-am întrebat același lucru când am început să fiu vulnerabilă ….dar sincer, cred că da. Cred că progresul se obține prin încercare – erorare. Doar așa reușești în viață? Asta e o întrebare bună de reflecție.

Oricum, e timpul pentru mine să devin fluture…așa că încep  să îmi iubesc greșelile și să văd frumusețea din ele. Încerc să nu mă mai critic de parcă aș fi cel mai mare dușman al meu, încerc să mă iubesc pe mine…și deși a fi fluture e un progres constant, îmi deschid aripile mult, mult și zbor de câte ori pot. Îmi e greu, dar încerc, încerc să fiu mai bună…doar nu suntem noi, oamenii, un work in progress?

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sursă imagine 1: https://www.picturecorrect.com/t

Sursă imagine 2: https://www.jccscpa.com/

Fluxul Vieții

Acum câteva zile am fost la terapie, și ghiciți ce – mi-am luat apoi cremă de zahăr ars și cornulețe cu cașcaval. Nu, această postare nu este deloc despre rețete culinare sau  plăceri pe care ni le permitem din când în când. Nu, nu. Este despre fluxul vieții.

Mi-am dat seama că adeseori mă simt eu ,,prea’’ în control.  Îmi canalizez toată furia în exterior, creez condiții despre cum ar trebui să fie viața. În capul meu sunt un mic Dumnezeu în…doar că ,în realitate, arăt ca un copil de 5 ani care urlă cum nu îi convin lucrurile.

Concluzia la care am ajuns în urma reflecției? A forța ceva nu dă roade niciodată. Așa că am renunțat să mai înțeleg ce și cum (mai ales că îmi fac zeci de scenarii în cap despre problemele mele nerezolvate) și am acceptat fluxul vieții. Culmea se face… că lucrurile s-au așezat mai bine decât credeam…și am descoperit ,,starea de flow’’. Așa că vreau să sharuiesc și cu voi ceea ce înseamnă starea aceasta, fiindcă citind despre ea m-am simțit foarte zen. 🙂

Starea de flow se referă la momentul în care ne imersăm total atenția într-o activitate, când facem acel lucru doar de dragul de a-l face. Nu ne gândim la viitor sau la cum ne vor percepe ceilalți. Când ești în starea de flow, simți că ceva te atrage pur și simplu, e un fel de  curent electric  ce trece prin tine și ai sta acolo toată ziua, fiindcă ai o senzație atât de tare.

A-ți simțit vreodată că nu mai țineți cont de trecerea timpului, că sunteți  absorbit total de ceea ce faceți, că iubiți fiecare secundă din activitatea respectivă, că atenția vă este acolo și nimic și nimeni nu vă va distrage? Dacă răspunsul este da, atunci tind să vă anunț că a-ți trăit starea de flow.

Am descoperit încă câteva lucruri interesante despre această stare – e nevoie de un anumit echilibru dintre ceea ce știi să faci și sarcina în sine, pentru a o trăi….și mai mult…. există anumite diferențe interindividuale cu privire la frecvența acestei stări.

Persoanele care caută să facă ceea ce le place o experimentează mai des, precum și cei perseverenți.  Dacă vă gândiți puțin intuitiv o să realizați că asocierea între această stare și performanță există, ba chiar avem performanțe mai ridicate când o trăim.

Așa că dragilor, eu mi-am trăit starea de flow când m-am pus la laptop și m-am apucat să scriu acest articol. Mi se părea interesant să vă arăt și vouă cum pentru unii timpul zboară, există fericire și sens în viață …și se concentrează pe a le face ceea ce le place. (Hint: fericirea e un rezultat al stării de flow, precum și viața împlinită.)

Așa că, lăsând fluxul vieții să mă ducă pe căile sale, am descoperit starea de flow. Bye, bye, control. De acum încolo când mă mai întreabă cineva ce fac, voi spune că las fluxul vieții să mă îndrume…și încerc să trăiesc cât mai multe stări de flow.

P.S: Pentru resurse suplimentare vă recomand următoarele două cărți:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vă doresc multă baftă și vouă!

Până data viitoare – sa trăiți cât mai multe stări de flow.

Toate cele bune,

Mădălina Dan

Sursă imagine 2: http://www.wolterskluwercentral.com.au/

Sursă imagine 3:  https://www.publica.ro/

Sursă imagine 4: https://www.libhumanitas.ro/

Fabrica de scuze

Azi avem doar pretenții, dar nu facem nimic. Ne plângem, ne plângem, ne plângem. ,,Știți, că de fapt circumstanțe și traume și am probleme psihologice și….’’ Ah da? Asta e noua scuză ca să fii un jeg de om? Nu mai spune.

Marsha M. Linehan nu avea probleme? Din câte știu avea tulburare de personalitate borderline și a propus terapia DBT (Dialectical Behavioral Therapy). Oprah Winfrey nu avea probleme?  Mergea la școală îmbrăcată în saci de cartofi, a fost abuzată sexual de rude și în adolescență a avut un avort. Să nu mai vorbim că a fost într-o relație în care i s-a trântit ușa pe mână. O vezi unde e acum? Oprah nu a avut atâtea ,,preferințe’’ stupide, s-a ridicat și a făcut ceva cu viața ei ca să iasă din sărăcie. A citit, a mers la biserică, a luptat…iar acum tu stai și te uiți  la Oprah la televizor (sau pe Youtube). Oprah nu și-a fabricat scuze despre cum toate circumstanțele sunt împotriva ei, nu a mai avut atâtea preferințe.

Nu, frate, trăim în era în care merităm marea cu sarea, dar nu facem nimic ca să o obținem. Nouă doar ni se cuvine totul – să cadă banii din cer, dar să nu cumva să muncim, să pierdem vremea toată ziua, dar să avem note mari (și ce nașpa dacă avem restanțe), să fim sănătoși, dar să bem alcool și să fumăm în prostie, să meargă țara mai bine, dar noi ne să ne complacem în mizerie. Da, văd că avem multe preferințe.

Nu mă înțelegeți greșit, problema nu sunt preferințele,  ci modul în care ne raportăm la ele. Mai nou, ce avem noi nu sunt preferințe, ci îndreptățiri. Dacă le reformulăm sună cam așa: ,,merit’’ , ,,mi se cuvine’’ , ,,e dreptul meu’’. Astea sunt ceea ce avem noi. Îndreptățiri.  Dacă o continuăm mult așa dăm în narcisism patologic la scară largă…și sinceră să fiu aș vrea să fie o glumă că nu se ajunge acolo, dar studiile pe care eu le citesc pentru lucrarea de licență îmi cam contrazic viziunea – narcisismul e în creștere, iar un factor cheie e cultura (o să scriu mai mult despre tema aceasta pe viitor).

Ne-am transformat preferințele în îndreptățiri și în scuze pentru a nu face nimic. Alții muncesc toată ziua și nu mai preferă atât.

Deci…ai îndreptățiri? Poți să rămâi cu ele. Viața nu se învârte în jurul tău, că  nu ești Dumnezeu. Dacă totuși crezi cu adevărat că ți se cuvine vreun lucru pentru că ai talent și ani de muncă în spate pe chestia respectivă, atunci ridică-ți fundul de pe canapea și valorizează-te. Ieși în față să te vadă lumea.

Până atunci, f**tuți ,,preferințele’’. Sunt egal cu 0 pentru mine. Până nu faci ceva, mi se pare că nici măcar dreptul să te plângi nu îl ai…dar așa e mereu: oamenii care freacă menta sunt de obicei bârfitorii acelora care își pun viața la punct. ,,Nu poți face aia’’ , ,,ce-i cu tine, crezi că vei reuși în viață?’’ , ,,ar trebui să îți ții gura închisă’’ , ,,ce? crezi că poți să faci ceea ce îți place?’’.  O vreme puneam la suflet chestii de genul. Știți ce aud eu acum? Blah, blah , blah. Tu și fricile, plus nesiguranțele tale vorbind…fiindcă ești speriat să riști pentru visele tale. Așa că stai și îi critici pe cei care au tupeul să o facă. Proiectezi credințele tale limitate asupra celorlalți. Ține-le pentru tine …sau mai bine, luptă să nu le mai ai.Culmea, îi vezi după o săptămână – cei care au comentat că ești așa și pe dincolo se iau după tine. Și atunci nu trăim în ipocrizie? Oho…și încă cum.

Oamenii sunt invidioși când ai succes în viață și o duci bine…se uită așa chiorâș la tine: ,, cum face aia, mă? Da cum face?’’. Uite așa – se ridică și muncește și persistă și se pune la punct pe sine în timp ce tu stai în banca ta și o privești cum se înalță. Așa face. E autentică. Nu ipocrită ca tine.

Preferințe și pretenții. Fă ceva cu viața ta…și apoi îți permiți să comentezi. Până atunci, în ochii mei nu ți-ai câștigat acest drept, iar opinia ta e egal cu 0.

Un mic sfat de final pentru frecătorii de mentă:  În loc să îți irosești energia să comentezi negativ fără nici un folos, mai bine îți păstrezi resursele, te reglezi emoțional și apoi critici constructiv. Ți se pare că viața mea e alcătuită din preferințele tale? Nu, nu este și nu va fi. Așa că ridică-te și fă ceva constructiv pentru tine în loc să ai doar preferințe.

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sursă imagine 1: https://makeameme.org/

Sursă imagine 2: http://www.thegood.co/

Sursă imagine 3: https://thedailysales.net/