When You Wonder Who You Are…

I’m drowning underwater. Sometimes I don’t know where my body ends and another person begins. I’m just trying to be myself – those are the good days. On bad days I am a pit of emptiness, a doll at the threshold of despair. I call myself a doll because I am moved by a master. Maybe God is my master, but I don’t really know. I just feel the blood surging up from my last wounds, the ones I made in self-harm when I was wallowing in emptiness and despair…as if despair is something trendy nowadays.

Did you self-harm? Me too. What a coincidence. I think this should be our new – ’’ welcome, nice to meet you’’. And yes, I would like to use it as a joke, but I can’t…because depression rates are increasing and suicide is among the top causes of death. Yet, still, as a psychology student, I can’t seem to stop wondering why. Maybe the answer is we don’t have a calling, a purpose in life. We just get up every morning and do something aimlessly. Without a doubt, we think this world is out to get us and we don’t see our role in this whole thing called life. We are puppets…or victims. Certainly, victims waiting for heroes to save us…and when we are not mere victims we are the perpetrators, the ones who inflict pain on other people, crushing their dreams on instant due to our own insecurities. What are we if not sad people wandering the world to find our own meaning in life?

We search for meaning out there as if it’s something to be grasped, when in fact is something to be made or rediscovered within ourselves. We do have all the answers inside, sometimes we just forget them. We like to be unconscious, cruel and complain about every damn little thing. That’s probably why we do have depression. We spend our days in negativity, problems, and hurts. We isolate ourselves when we feel the most pain. We like to be invincible and perfect when in fact we are just scared kids searching for a place to call home. We cling to material things for happiness and we forget to enjoy the little moments of joy that brings us peace. We forget to relax….and love each other despite our own imperfections.

So….who are we, really? I think the answer is whoever we want to be, whoever our souls want us to be. We have only one single problem – society doesn’t care about our soul’s journey. So, we are faced with one big decision – do we follow our dreams or do we follow the rules?
The answer is only ours.

Lots of love,
A girl wondering who she is

Image source: https://www.ramdass.org/practice-self-inquiry/

Advertisements

Tineri și invincibili

-Mamă, ai și tu grijă de tine. Îmbracă-te bine că e frig afară…și să mănânci, nu cumva să rabzi foame.

– Da, bine. Hai mai lasă-mă în pace că nu am 5 ani.

Îți dai ochii peste cap și închizi telefonul. Apoi te duci la treburile tale – cu facultatea sau bacul sau ieșitul cu prietenii, dinalea.  Un gând totuși îți  trece prin minte – ,,ce enervantă e mama’’. Singurul lucru la care nu te gândești este că și tu…ca bunicul…ai putea să mori mâine.

………………………………

Dacă aș fi părinte aș spune ,, ce copil nerecunoscător’’, dar nu sunt așa că nu vă pot spune asta. În schimb, ce pot zice este faptul că moartea ne așteaptă după colț, iar noi nici măcar nu ne gândim cât de repede trece timpul – preocupați cu studiile, facultatea sau jobul.  Ne pierdem pe noi într-un cerc vicios în care banii crează supremația. Ei, dă-o încolo de familie, se descurcă ei. Nu au nevoie de mulțumiri din partea mea, știu clar cât de mult îi iubesc.

,,Oare nu gândim toți așa?’’ Eu una da. Mă cert aici cu vocile interioare în timp ce stau pe scaun la dentist, auzind ticăitul ceasului în sala de așteptare. Curând voi fi sub anestezie și o să mă gândesc la momentul următor, iar când următorul moment se termină mă voi gândi iarăși la viitor. Niciodată la prezent…doar eu sunt tânără…și nu am cum să mor mâine. Noi ăștia tineri credem că suntem invincibili…dar oare, chiar suntem?

Sursa imaginii: http://littlefieldpt.com/

Mental Health In A Nutshell

 

I hear the birds singing

And I feel a ray of light caressing me.

I think I am made of the light or rather I had become the light itself,

The life itself,

The life of it.

I feel the wind caressing my hair;

It’s a sweet breeze.

It reminds me of the ghosts of Christmas past

All my ex-lovers crammed in one corner

In one part, in one heart

Inside of me.

The loneliness of nature goes deeper than my skin,

Past the blood in my veins, past every cell, past every atom

Past this Universe

Into an unknown dimension…

Making a hole right at the center

In the middle of my tiny heart.

My little guardian angel is in pain

So it makes the decision to numb it

To erase memories and feelings from the moment you press tape,, start’’.

But you see, my mind is clever

She knows how to overthink her way into freedom,

She finds a way to flashback the trauma in my nightly dreams

To make them nightmares I’m supposed to escape out of….

My mind is good at painting paradises out of lost causes

Usually by destroying them.

My mind is clever

She learned from a young age the freedom of depression,

The taste of trauma on skin

The freedom of chains around my body in the morning,

Not getting out of bed

Idealizing strangers who left scars,

Portraying sweet emotional abuse,

My mind is clever

She knows how to survive

The only problem is…

This time…she has to…

Thrive.

Lots of love,

Mădă ❤

Image source: https://blog.verily.com/

Învăț să fiu…autentică

Reflectez.

Reflectez la viață.

La fel ca înainte…

Dar parcă mai profund.

Pauză. Fac o pauză…

Și mă gândesc…

,,Nu. Nu am cum să fiu ca înainte…

De când ai plecat.

Sau poate, poate…doar eu am plecat.

Chiar nu mai știu cine a plecat primul.

Știu doar că am devenit 2 fantome într-un blur sentimental.

Nu știu dacă blurul era al tău sau al meu

Nu știu al cui era.

Știu doar că tristețea din interior mă face să reflectez la viață

Să mă ascund la față

Glumesc, nu îmi plac măștile.

Mănânc o ciocolată – noua mea obsesie

Și acum am un monolog interior…de la prea mult alcool…

Glumesc. Eu nu beau alcool în general.

Poți să bei tu și pentru mine.

Revin.

Am ajuns la concluzia că….

Nu mă mai urăsc.

Valoarea mea ca om nu se ascunde în peturi de bere și sticle goale…

Ci în altceva.

În scris, într-un vis.

Știu că valoarea mea ca om e necondiționată

La fel ca infinitul, la fel ca timpul…

La fel ca iubirea pentru tine.

Știu doar că eu cresc…la fel ca un fluture…îmi cresc aripile

Ies ca o țestoasă din carapace,

Zâmbesc.

Și deși îmi e atât de greu…

Învăț să fiu….

EU.”

Cu mare drag,

Mădă ❤

Ce a vrut să zică autorul?

Reflectam zilele acestea la ideea de a conversa. Am impresia că uneori nici măcar prin vorbe nu ne înțelegem cu ceilalți. Mai nou, tind să cred că tăcerea poate fi un răspuns mai bun decât orice altceva. Gândiți-vă și voi – a nu spune nimic spune ,de fapt, atât de multe.

Un gest, o atingere, o îmbrățișare, a fi acolo pentru cineva care suferă poate să însemne totul…deși am fost condiționați să credem faptul că vorbele sunt cele care contează. Sunt cazuri în care nu e așa. De multe ori un comportament vorbește de la sine…iar adesea cheia stă în atitudinea pe care o avem, atât cu privire la noi, la ceilalți cât și la viață.

Terapeuta mea zicea la un moment dat – ,,uneori consider că oamenii au inventat limbajul doar din nevoia de a se îndepărta și mai mult unii de ceilalți’’. În multe situații această idee se poate aplica relativ simplu.

Mai ales în momentele pe care le-am trăit în ultimul timp. Vorbind cu ceilalți, am realizat cât de diferit pot vedea doi oameni aceiași situație. Fiecare trece lucrurile prin filtrul propriu, interpretează realitatea prin ochelarii lui. Uneori mă întreb cum ne putem înțelege unii pe alții dacă fiecare e acolo, undeva, în capul lui. Trăiește în propria lume și nu mai are timp sau chef să îl cunoască și pe ….celălalt.

Oare chiar se pot întâlni 2 universuri sau acest lucru e așa, un ideal în capul fiecăruia dintre noi? Cum putem să rupem baricada, să unim spațiile dintre ochii noștri goi …atunci când tăcerea vorbește…și nu cuvintele? Suntem atât de separați, scindați în propriile lumi…oare putem sa ajungem cu adevărat să ne cunoaștem unii pe alții și să fim împreună? Dacă în ziua de azi mai știm ce înseamnă definiția acestui termen. De iubire să nu mai spun, ne-am îndepărtat cu totul de idee. Suntem prin alte filme.

Uneori e greu să ai toate răspunsurile…uneori e greu să cauți…mai ales când simți cum ușile ți se închid în față, iar ceilalți se blochează atât de tare în propriile lor universuri încât nu mai au timp de al tău. Totuși, încercăm, deoarece e datoria noastră de oameni să facem acest lucru, mai ales când suntem într-o perioadă în care vrem  să ne dăm seama în ce parte ne duce viața.

Ca să închei pe un ton mai jovial, după toată seriozitatea, vă spun doar atât:

,,Ce a vrut să zică autorul?
– Habar n-am. Nu are nici el toate răspunsurile.”

Poate reflectați și voi la întrebarea aceasta.

Cu mare drag,
Mădă

Sursă imagine 1: https://pixabay.com

Sursă imagine 2: https://www.mjtrow.co.uk/tv-appearances/