Look in the mirror

more-vibrance

It’s funny how destiny makes its way through the creaks of your heart,

How one day you look in the mirror

And don’t know yourself any longer

Because the girl looking back at you

Has millions of unspoken words on her lips, scars hidden in her heart,

And regrets, a lot of them…

Just because she grew up.

 

It’s funny how time passes and it changes you,

It sharpens your mind,

Opens up your soul,

Makes you work more,

Dream less,

See the world differently,

Lose a piece of your innocence each time you love someone

And fall down more times than you can count with your fingers

Until one day

You look back at yourself in the mirror hanging on the wall,

Not only at yourself, but at your whole life

And simply realise how much has changed,

How much you’ve changed.

Now you can smile at your worst nightmares,

Conquer them all

While cherishing the good memories.

Thank the past for its lessons,

Letting go

And loving who you are today:

The flower who bloomed in places where others died,

The soldier who made it home after the war,

Lived his trauma of killing people

And survived.

The writer with words scattered on paper

Because of the pain of her loneliness.

The girl who grew up,

Grew wiser

And hugged everything tight

Realising that the process wasn’t heartbreaking,

It was beautiful.

 

 

 

Advertisements

Ceva fun

13708209_503800903157495_4999400584209683229_o

Hey dragi cititori,

Azi am avut o zi mai ,,depresivă” decât de obicei. Stați liniștiți nu s-a întâmplat nimic. Citesc doar o carte, pe care nu o mai pot lăsă jos din mână – ,, Fata din tren” de Paula Hawkins- și mă face puțin mai tristă pentru că e chiar bună. (Fun fact: tipa ce mi-a recomandat-o se numește tot Paula, Paula Rucoi de fapt și stă în Italia – cu ocazia asta te salut, dragă Paula și să știi că ne lipsești).

Mă rog, hai să trecem la subiect. Fiind super preocupată de această carte, pentru că am ajuns să mă pun în pielea personajelor, am primit un  mesaj random pe Messenger de la unul dintre cei mai buni prieteni ai mei…și mi-a făcut ziua mai frumoasă. Ghiciți ce? Am un amic ce s-a apucat de vlogging. Ce pot să spun? Am numai prieteni faini cu idei extrem de creative. Îl cheamă Victor Antal și are 19 ani (În caz că vă întrebați ce-i cu poza, da el e în poză). Nu vreau să dau prea multe detalii, pentru că noul său vlog va vorbi de la sine. Am văzut primul episod, să zic așa…și mi se pare că e fun, te ține în suspans și prezintă puțin din Sighișoara, orașul meu natal pe care îl iubesc foarte mult. Ce pot să vă mai zic? Aș putea face aici ditamai reclama, de zici că mă specializez în promovare de content, dar prefer să păstrez articolul cât mai scurt ca să nu se piardă din mister.

Vă postez aici videolipul. Dacă vă place, dați un like, share și subscribe. Să aveți cu toții o zi frumoasă.

Cu drag,

Mădă

O prințesă prizonieră

dsc_39674

Văd un demon. Un demon alb, dar blând ce mă sugrumă. Un demon numit dragoste, echivalat cu lipsa raţiunii. Am realizat că noi creştem cu poveşti din basme în care prințesa îl întâlnește pe Făt Frumos şi trăiesc fericiți până la adânci bătrâneţi. Ei bine, viaţa reală nu e aşa. Aici poate că prințesa trebuie să iasă singură din ghearele zmeului sau să îşi frângă inima de 10 ori până întâlneşte băiatul potrivit. Poate că  prinţul se rătăceşte în labirintul destinului şi ajunge să iubească multe vrăjitoare până să cunoască o prinţesă cu inima bună. Chiar și  atunci, relația lor nu e lipsită de probleme, pentru că nu există perfecțiune și nu există reguli ale dragostei. Ea își face propriile reguli și ne râde în față, pentru că ne ține în lanțuri. Nu avem de ales. O ascultăm și suferim, pentru că ne readuce persoane uitate în minte. Cum ar fi să realizezi că până și prințesa din basme are inima divizată? O bucățică pentru fiecare persoană iubită.  Dar atunci ce îi mai revine prințului?  Nimic?  Răspunsul: cea mai mare parte. Nu alegem ce simțim. Nu alegem dacă iubim pe cineva pentru toată viața, chiar și dacă nu e persoana de lângă noi. Nu decidem noi, ci iubirea. Suntem doar prizonierii ei. Cred că există și prințese prizoniere, la fel cum consider că și prințul din poveste poate iubi două prințese. E ciudat.  E fără sens. E dragoste, ce naiba?  Nu îi putem da nici măcar o definiție concretă. Sentimente amestecate. Confuzie. Nervi. Frustrări. Plânsete. Zâmbete. Inocență.

Încadrăm iubirea în tipare, o învățăm din povești, o preluăm de la cei mai mari, dar uităm cel mai important detaliu. Dragostea nu se scrie, nu se gândește, ci se simte. Nu există un fel de a iubi sau chiar am iubit. Eu nu cred în trecut când vine vorba de acest sentiment. Experiențele de viață ne formează, iar cele mai vitale lecții le învățăm iubind sau fragmentându-ne inima. Cine spune că uităm oameni din suflet minte. Nu îi uităm, îi anesteziem doar. Sunt unii însă, pe care îi păstrăm pe un podium. Iluziile noastre. Iubiri efemere. Rămân veșnic acolo și ne doare că nu oferim totul prințului, dar nu ne întrebăm: ,,Oare  prințul ne oferă totul nouă?”

Semnat,

O prințesă prizonieră

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 421 other followers

%d bloggers like this: