The getaway to our freedom

’’Forgiveness is born in a place of true sorrow, befriends the need to change the past and hates the very thing that creates it – heartbreak. ’’

Funny, isn’t it? How in a single moment our life is changed by our acknowledgment that we need to forgive in order to be happy. We need to let go of the past if we want to fulfill our destiny. Here we are, in front of our own armors for the second time, but now we are stronger. We want to forgive. We make conditions about it all – I will forgive if this person does this, this and this. We come up with a list of unreasonable things…as if forgiveness could be given if one checks stuff on a list. We think that changing others is the solution to our problems, when in fact it is indeed changing ourselves. Seeing with the heart instead of the eyes….or as I like to say, seeing with the eyes of love in order to find our freedom.

Here, with our armors laid down, looking in the mirror, forgiveness does not seem like such a scary thing anymore. All we know about it is that is hard, unreasonable and it cannot be just inside our heads. We have to feel it with our hearts. It needs love in order to survive because true forgiveness is a matter of the heart. It’s an act of giving up ourselves to the pain, the sorrow, the grief and the heartbreak of the offense. Not making it right or wrong, but simply accepting that it happened. That’s it. Not justifying. Not condemning. Just accepting the pain, sitting with it and loving the person anyway.

Forgiveness is hard, but it’s beautiful because it shows the power of true love, the acceptance of being human and the mistakes that come along with it. Giving up the need to be right is not easy, but only those who forgive can truly find their freedom.

Lay your armor down and make a wise choice today.

Hugs,

Mădă

Image source: https://tiagcsephotobrandonazevedo.weebly.com/personal-identity.html

Advertisements

The girl who has no name

Image source: https://www.pinterest.ca/pin/229331806004035701/

I love this poem because it’s different from everything I’ve written before. It’s me experimenting with words, making stuff up inside my head and just imagining different outcomes. Basically, it’s that moment when you think about living a darker life, but you know you won’t, so you write about it. Hope you like this poem, I really love it, although I’m not this kind of girl.

I hold my sadness in both hands
And I need new words to describe this crippling amnesia:
The moment when you unraveled the mystery that is my skin…
Our forbidden truths, half-lies
Danger and ecstasy all in one cup…
I felt alive….in your arms.
’’Love me’’, I said as I went down into the ground
To experience a deathless death…
You resurrected me back to life with your addictive touch
And now I’m a demon who wants your blood
Who craves your parts.
I need new words to describe that:
Being a mistress feels so wrong that I forgot how it’s like to be right
’’Kiss my neck,
Make my body sweat
I’ll forget when I wake
That you do not love me.”
”I’m only an extension of your skin, I’m only here for the kill, for the thrill
When in fact I hate myself.”
”Tell me that you love me, lie to me again
‘Cause in the morning
I’ll live to see the end.’’

Oare ne mai dorim să fim autentici?

Sursa imaginii: https://digitalwellbeing.org/new-brand-authenticity-scale-released-how-authentic-are-you/

,,Ne ascundem după măști. Pretindem că avem toate răspunsurile. Rupem cele mai importante bucăți din noi, cele care ne fac autentici. Nu riscăm nimic. Așa nu putem fi răniți de ceilalți. Suntem în siguranță.”

Sună cunoscut? E mesajul pe care ni-l spunem zi de zi. Ne mințim singuri, știind exact ce simțim – aerul din jur ne sufocă, parcă totul e un vis urât din care vrem să ne trezim

Oare de ce? Răspunsul e relativ simplu:

Ne e greu să trăim cu armuri, să luptăm contra adevărului. Ne e greu să ne renegăm sentimentele doar pentru a fi mai cool. Ne e greu să purtăm o mască. Ne e greu să părem invincibili. Spun greu într-un mod în care să formeze o antiteză. De fapt,  în aparență, e chiar foarte simplu. E simplu să fugim constant de ceea ce ne macină. E simplu să nu simțim.  E simplu să nu ne asumăm responsabilități sau să riscăm să fim răniți. Pe termen scurt, e chiar ușor. Pe termen lung, apare problema.

Făcând acest lucru o viață întreagă ajungem să construim fortărețe și să ne închidem singuri în ele. Suferim în tăcere. Nimeni nu ne înțelege pentru că nu le-am dat șansa să o facă. Nu avem conexiuni cu oamenii de care să fim mândri. Durerea se accentuează pentru că încercăm să o renegăm în loc să o acceptăm. Suntem nefericiți în permanență și ne mințim pe noi. Totuși, cel mai dureros lucru este imposibilitatea de a fi iubiți cu adevărat. E cam dificil să iubești ceea ce nu cunoști , decât dacă creezi fantezii despre persoana respectivă, dar nici atunci nu e iubire adevărată. Iubirea e de fapt un risc – trăind o viață fără riscuri pierzi de fapt esențialul….iar dacă viața nu e despre iubire, autenticitate, conexiuni reale și a-i ajuta pe ceilalți despre ce este de fapt? Avem măști bine ticluite care credem că ne țin în siguranță când de fapt ne închid și mai mult. Suntem toți imperfecți, numai că de cele mai multe ori uităm acest aspect.  Ne place să ascundem adevărul în loc să îl admitem – nu suntem invincibili, oricât de mult ne-am dori acest lucru.

E oare o viață plină de minciuni, secrete și deprivată de iubire cea pe care noi vrem să o trăim? Nimeni nu se prea întreabă. Poate am putea începe cu acest lucru. Poate am putea începe să fim sinceri și autentici. Să fim noi cei imperfecți. Noi cei fără măsți. Noi  cei care admitem că viața aduce ce ea durere și că în durere găsim cele mai importante lecții.

Cred că fiecare e dator față de sine să își ofere răspunsuri la întrebare.

Eu una o fac și știu că răspunsul meu e nu, nu îmi doresc o viață lipsită de iubire, conexiuni reale și autenticitate. Eu una vreau să fiu o persoană reală, o persoană autentică.

Multe îmbrățișări,

Mădă

 

 

Beautiful at the core

Image source: https://www.blessingmanifesting.com/2014/08/you-are-beautiful-woman.html/

I wrote while letting my body speak a language I never knew before

I let the words roam free from my tiny little core

I wrote with my body, not only with my soul

I put labels on my skin that made me come home

And I felt beautiful.

I learned to love my most undesirable parts

I turned them into hearts

I hugged myself in dreams and tucked me well at night

I loved myself in light…

And in darkness, as well…

………………………………………………………

I do not care, I’m beautiful beyond repair

This is self-love, I swear.

I let go, feeling the freedom

Each part of me comes alive

The tension running wild

I’m at peace, I feel so damn good about it

I do not need another body to feel whole

I am beautiful and I am sure

That I do not need to ask for more

‘Cause I am beautiful at the core.

Alice în Țara Minunilor și frontul de război

Sursa imaginii: https://pixabay.com/ro/oameni-om-mers-soldat-armata-2566684/

Notă: Nu știu prea multe despre războaie, această poveste e strict o metaforă despre cât de dură e viața și cum putem avea două perspective diferite asupra ei. Una în care trăim în povești și vise trecătoare și una autentică, mult mai dureroasă, dar care în final ne poate face fericiți. Altfel spus, Alice în Țara Minunilor și frontul de război.

Două perspective diferite și un zid înalt. Așa începe povestea. Privesc o fată care stă lângă zid. O cheamă Alice. Vede flori și fluturi. Prinți pe cai albi. Fericire și bunătate. Stă prinsă într-o lume în care toate poveștile din basme sunt reale. Oamenii sunt atât de buni. Aici nu există durere – doar speranță, iubire și sinceritate. Totul e atât de ideal, dar atât de ireal.

De cealaltă parte a zidului e o altă fată, mai nou devenită soldat pe front. Ea vede și analizează priveliștea – ceilalți în jur cad loviți de gloanțe și nu pot fi salvați. Ei nu cer ajutor. Vede doar durere și merge înainte. Cu multe răni și probleme și bandaje peste bandaje, dar ea reușește să câștige bătălia.

Cu acel zid ridicat care te apără de suferință nu vezi adevărata realitate și anume războiul. În luptă nu există povești din basme, e adevăr și durere și imposibilitatea evitării unei coliziuni iminente. Într-o zi, cititorule, mi-ar plăcea să vezi frontul. Pe mine mă șochează când îl privesc pentru că nu demult mi-am dat jos barierele. E o priveliște al naibii de dureroasă prin care trebuie să trec, dar în același timp presărată cu oportunități la tot pasul. Duc o bătălie cu mine și merg înainte. Merg cu mândrie, cu capul sus, cu demnitate și știu că mergând îi voi vedea pe mulți care cad, acaparați de suferința, dar și pe alții care învață din greșeli, se ridică și merg în rând cu mine, deși sunt plini de răni cauzate de gloanțe.

Viață însăși e un front. Poate nu toți vor câștiga bătălia. Unii vor să stea pe margine și să trăiască în vise, de cealaltă parte a unui zid înalt. Vor să se mintă singuri că toți sunt fericiți. Alții vor alege frontul – concretul și raționalul, să judece oamenii după acțiunile lor. Eu una prefer frontul. Cred că pozitivitatea e o mare minciună. Prefer să merg ca un soldat la război, să cad și să mă ridic, să văd imaginea horifică din fața mea și totuși să decid că pot merge înainte. Prefer adevărul în locul oricărei minciuni, iar dacă viața mea e un front, cu mine însămi voi câștiga bătălia. O să ajut pe cine pot, fără să mai salvez pe nimeni, iar pentru cei care vor să nege existența suferinței și a războiului, nu-i problemă, există și bariere.…deși ele ne țin în locuri ireale și adesea ne fac extrem de nefericiți. Frontul e greu de acceptat dar e singurul mod prin care ne putem vindeca. Rănile. Traumele. Gloanțele din inimile noastre.

Sunt un soldat care merge pe front până când la un moment dat vede apusul. Știe ca a câștigat în interior bătălia. Zâmbește sincer și e fericit, nu pentru că nu i-a putut salva pe mulți în jur, ci pentru că măcar o dată a putut fi erou pentru sine.

Cu drag,

Mădă

 

Previous Older Entries

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 438 other followers

%d bloggers like this: