Ceva fun

13708209_503800903157495_4999400584209683229_o

Hey dragi cititori,

Azi am avut o zi mai ,,depresivă” decât de obicei. Stați liniștiți nu s-a întâmplat nimic. Citesc doar o carte, pe care nu o mai pot lăsă jos din mână – ,, Fata din tren” de Paula Hawkins- și mă face puțin mai tristă pentru că e chiar bună. (Fun fact: tipa ce mi-a recomandat-o se numește tot Paula, Paula Rucoi de fapt și stă în Italia – cu ocazia asta te salut, dragă Paula și să știi că ne lipsești).

Mă rog, hai să trecem la subiect. Fiind super preocupată de această carte, pentru că am ajuns să mă pun în pielea personajelor, am primit un  mesaj random pe Messenger de la unul dintre cei mai buni prieteni ai mei…și mi-a făcut ziua mai frumoasă. Ghiciți ce? Am un amic ce s-a apucat de vlogging. Ce pot să spun? Am numai prieteni faini cu idei extrem de creative. Îl cheamă Victor Antal și are 19 ani (În caz că vă întrebați ce-i cu poza, da el e în poză). Nu vreau să dau prea multe detalii, pentru că noul său vlog va vorbi de la sine. Am văzut primul episod, să zic așa…și mi se pare că e fun, te ține în suspans și prezintă puțin din Sighișoara, orașul meu natal pe care îl iubesc foarte mult. Ce pot să vă mai zic? Aș putea face aici ditamai reclama, de zici că mă specializez în promovare de content, dar prefer să păstrez articolul cât mai scurt ca să nu se piardă din mister.

Vă postez aici videolipul. Dacă vă place, dați un like, share și subscribe. Să aveți cu toții o zi frumoasă.

Cu drag,

Mădă

Advertisements

O prințesă prizonieră

dsc_39674

Văd un demon. Un demon alb, dar blând ce mă sugrumă. Un demon numit dragoste, echivalat cu lipsa raţiunii. Am realizat că noi creştem cu poveşti din basme în care prințesa îl întâlnește pe Făt Frumos şi trăiesc fericiți până la adânci bătrâneţi. Ei bine, viaţa reală nu e aşa. Aici poate că prințesa trebuie să iasă singură din ghearele zmeului sau să îşi frângă inima de 10 ori până întâlneşte băiatul potrivit. Poate că  prinţul se rătăceşte în labirintul destinului şi ajunge să iubească multe vrăjitoare până să cunoască o prinţesă cu inima bună. Chiar și  atunci, relația lor nu e lipsită de probleme, pentru că nu există perfecțiune și nu există reguli ale dragostei. Ea își face propriile reguli și ne râde în față, pentru că ne ține în lanțuri. Nu avem de ales. O ascultăm și suferim, pentru că ne readuce persoane uitate în minte. Cum ar fi să realizezi că până și prințesa din basme are inima divizată? O bucățică pentru fiecare persoană iubită.  Dar atunci ce îi mai revine prințului?  Nimic?  Răspunsul: cea mai mare parte. Nu alegem ce simțim. Nu alegem dacă iubim pe cineva pentru toată viața, chiar și dacă nu e persoana de lângă noi. Nu decidem noi, ci iubirea. Suntem doar prizonierii ei. Cred că există și prințese prizoniere, la fel cum consider că și prințul din poveste poate iubi două prințese. E ciudat.  E fără sens. E dragoste, ce naiba?  Nu îi putem da nici măcar o definiție concretă. Sentimente amestecate. Confuzie. Nervi. Frustrări. Plânsete. Zâmbete. Inocență.

Încadrăm iubirea în tipare, o învățăm din povești, o preluăm de la cei mai mari, dar uităm cel mai important detaliu. Dragostea nu se scrie, nu se gândește, ci se simte. Nu există un fel de a iubi sau chiar am iubit. Eu nu cred în trecut când vine vorba de acest sentiment. Experiențele de viață ne formează, iar cele mai vitale lecții le învățăm iubind sau fragmentându-ne inima. Cine spune că uităm oameni din suflet minte. Nu îi uităm, îi anesteziem doar. Sunt unii însă, pe care îi păstrăm pe un podium. Iluziile noastre. Iubiri efemere. Rămân veșnic acolo și ne doare că nu oferim totul prințului, dar nu ne întrebăm: ,,Oare  prințul ne oferă totul nouă?”

Semnat,

O prințesă prizonieră

Mai există speranță…

DSC_21843

Cine mă cunoaște știe foarte bine că eu nu sunt omul care să se plângă sau să comenteze. De obicei, stau în banca mea și înghit în sec fără să îmi spun părerea, chiar și dacă nu sunt de acord cu discuția purtată. Astăzi, însă, am ajuns la un punct limită și pot spune sincer că sunt îndreptățită. Întotdeauna am recunoscut dacă o persoană este mai bună decât mine într-un anumit domeniu, ba chiar, am și felicitat-o personal sau am lăudat-o altora. Nu îmi e greu să admit dacă cineva mă depășește. Mi se pare firesc să nu le știu eu pe toate. Totuși, când observ că mediocritatea este ridicată la loc de cinste și inteligența aruncată într-un colț, nu mă pot abține să nu spun nimic.

În zilele noastre oricine face o salată de cuvinte este scriitor. Spun acest lucru cu mare părere de rău, pentru că observ cu ochii mei cum s-a degradat literatura. Stau și mă întreb: ,,De ce mai învățăm la școală să scriem corect? Să folosim semne de punctuație și ortografie dacă oricum creăm așa zise opere de artă fără să ținem cont de cele învățate?” Opere fără pic de structură. Fără început, mijloc sau sfârșit. Aceste lucruri am ajuns să citesc în ultima perioada. Mai grav, să văd cum sunt lăudate și li se acordă premii. Trist, foarte trist. Adevărul este că promovăm mediocritatea. Nu sunt atât de vinovați autorii, cât cititorii. Oamenii nu mai știu ce înseamnă literatură. Nu spun că romanul ,,Ion” era extraordinar, dar măcar erau respectate normele literare. Avea totuși o coerență. Astăzi, putem să facem un terci de cuvinte și suntem aplaudați. Îmi e și rușine să mai spun că scriu într-o astfel de lume unde publicul preferă să citească lucruri banale. Ce se va alege de literatură? Continui să mă întreb. Deși sunt dezamăgită de ceea ce văd, știu că încă mai există oameni care apreciază tot ceea ce înseamnă opere de bun gust. Oameni care încă înțeleg că nu ești scriitor doar dacă pui cuvinte fără sens într-o proză lipsită de organizare. Oameni care încă știu să scrie corect gramatical și nu distrug ceea ce s-a clădit timp de zeci de ani. Eu sunt norocoasă că am cunoscut astfel de oameni. Deși mulți dintre cei care citesc preferă mediocrul, există încă mulți care aleg literatura de calitate. De aceea, sunt mândră. Pe restul pot doar să îi compătimesc.

Sunt conștientă că gusturile nu se discută, dar e o diferență totuși în a citi ceva ce poate scrie oricine și a citi ceva bine scris. Puțini sunt cei care mai știu să scrie. Putem măcar să ne bucurăm că astfel de oameni încă există.

Ce faci?

DSC_2240

Ce faci când dragostea n-ajunge?

Când totul cade

Și inima vede,

Iar suferința e prea reală pentru ca tu să-i dai motive de a nu crede

În trandafirul roșu ce se pierde.

Ce faci când dragostea n-ajunge?

Când natura plânge și inima se frânge?

Când strigi și nimeni nu te-aude?

Tânjești după răspunsuri, primești doar întrebări,

Aștepți singur chemări,

Spre alte zări,

Locuri mai bune unde să poți iubi fără urmări,

Și te afunzi în mări,

În ochii albaștri

Și brațele fine

A celui care simți că nu mai vine.

Ce faci când iubești și nu te poți abține?

E prea puternic sentimentul ce-ți curge prin vine

Și te reține,

Te oprește să mergi mai departe,

Să explorezi ceruri întunecate,

În loc de așternuturi de catifea,

Unde inima,

Fragilă ca un fulg de nea,

Își revărsa tristețea.

Ce faci când dragostea te arde?

Când speri și crezi, dar sufletul nu mai poate răzbate,

Piere prin caiete aruncate

Și suferă de o altă moarte,

Una pe care omul nu o poate înțelege,

Nici alege,

Căci el face parte din viața ce joacă după propria-i lege,

Fără ca omul să poată să nege,

Ceea ce îi e menit a culege.

Ce faci când zbori și simți că n-o să cazi?

Că n-ai tu cum să arzi?

Și te trezești în realitatea de azi

Unde iubirea nu te apără de prăbușirea

Peste stânci, pe brânci,

Pentru că poveștile nu îți amortizează durerea,

Căderea,

Nu îți aduc iertarea

Și nu-ți alimentează iubirea.

Ce faci când acest profund sentiment se transformă în ură?

Și vă pierdeți amândoi,

În focul mistuitor dintre voi,

O iubire consumată doar între doi ochi goi

Ce au ales să dea înapoi,

Decât să trăiască,

Să împlinească,

Visul magnific binecuvântat de mana cerească.

Ce faci tu când te gândești la mine?

Oare inima ta varsă lacrimi și suspine?

Oare îmi simți lipsa când nu sunt lângă tine?

Sau ești indiferent și ai o stare de bine?

Ce faci tu când nu îmi scrii mie?

Pentru că eu scriu o dulce și amară poezie.

Ai fost cândva al meu…

SAM_1418

Și te-am iubit,

Și te-am iubit atât de mult

La fel ca soarele ce luminează,

Căci pentru mine n-ai fost o simplă rază,

Un simplu leu prin junglă aruncat,

Un simplu ,,el” pe pagini îndesat.

Ai fost mai mult ca cerul înstelat,

Mai mult decât o pată pe hârtie

Ce denota o tragedie.

Ai fost ca marea albăstrie

Ce cu haine valuri m-a înjunghiat

Și m-a făcut să cred ce nu-i adevărat.

Ai fost o plajă argintie,

Dar, drept să spun, una pustie.

Ai fost…ce-ai fost?

Un demon ce mi-a făcut doar rău,

Dar cu un chip de înger ce l-am iubit mereu.

Ai fost…ce-ai fost?

Ai fost cândva al meu.

Previous Older Entries

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 421 other followers

%d bloggers like this: