Oare ne mai dorim să fim autentici?

Sursa imaginii: https://digitalwellbeing.org/new-brand-authenticity-scale-released-how-authentic-are-you/

,,Ne ascundem după măști. Pretindem că avem toate răspunsurile. Rupem cele mai importante bucăți din noi, cele care ne fac autentici. Nu riscăm nimic. Așa nu putem fi răniți de ceilalți. Suntem în siguranță.”

Sună cunoscut? E mesajul pe care ni-l spunem zi de zi. Ne mințim singuri, știind exact ce simțim – aerul din jur ne sufocă, parcă totul e un vis urât din care vrem să ne trezim

Oare de ce? Răspunsul e relativ simplu:

Ne e greu să trăim cu armuri, să luptăm contra adevărului. Ne e greu să ne renegăm sentimentele doar pentru a fi mai cool. Ne e greu să purtăm o mască. Ne e greu să părem invincibili. Spun greu într-un mod în care să formeze o antiteză. De fapt,  în aparență, e chiar foarte simplu. E simplu să fugim constant de ceea ce ne macină. E simplu să nu simțim.  E simplu să nu ne asumăm responsabilități sau să riscăm să fim răniți. Pe termen scurt, e chiar ușor. Pe termen lung, apare problema.

Făcând acest lucru o viață întreagă ajungem să construim fortărețe și să ne închidem singuri în ele. Suferim în tăcere. Nimeni nu ne înțelege pentru că nu le-am dat șansa să o facă. Nu avem conexiuni cu oamenii de care să fim mândri. Durerea se accentuează pentru că încercăm să o renegăm în loc să o acceptăm. Suntem nefericiți în permanență și ne mințim pe noi. Totuși, cel mai dureros lucru este imposibilitatea de a fi iubiți cu adevărat. E cam dificil să iubești ceea ce nu cunoști , decât dacă creezi fantezii despre persoana respectivă, dar nici atunci nu e iubire adevărată. Iubirea e de fapt un risc – trăind o viață fără riscuri pierzi de fapt esențialul….iar dacă viața nu e despre iubire, autenticitate, conexiuni reale și a-i ajuta pe ceilalți despre ce este de fapt? Avem măști bine ticluite care credem că ne țin în siguranță când de fapt ne închid și mai mult. Suntem toți imperfecți, numai că de cele mai multe ori uităm acest aspect.  Ne place să ascundem adevărul în loc să îl admitem – nu suntem invincibili, oricât de mult ne-am dori acest lucru.

E oare o viață plină de minciuni, secrete și deprivată de iubire cea pe care noi vrem să o trăim? Nimeni nu se prea întreabă. Poate am putea începe cu acest lucru. Poate am putea începe să fim sinceri și autentici. Să fim noi cei imperfecți. Noi cei fără măsți. Noi  cei care admitem că viața aduce ce ea durere și că în durere găsim cele mai importante lecții.

Cred că fiecare e dator față de sine să își ofere răspunsuri la întrebare.

Eu una o fac și știu că răspunsul meu e nu, nu îmi doresc o viață lipsită de iubire, conexiuni reale și autenticitate. Eu una vreau să fiu o persoană reală, o persoană autentică.

Multe îmbrățișări,

Mădă

 

 

Advertisements

Alice în Țara Minunilor și frontul de război

Sursa imaginii: https://pixabay.com/ro/oameni-om-mers-soldat-armata-2566684/

Notă: Nu știu prea multe despre războaie, această poveste e strict o metaforă despre cât de dură e viața și cum putem avea două perspective diferite asupra ei. Una în care trăim în povești și vise trecătoare și una autentică, mult mai dureroasă, dar care în final ne poate face fericiți. Altfel spus, Alice în Țara Minunilor și frontul de război.

Două perspective diferite și un zid înalt. Așa începe povestea. Privesc o fată care stă lângă zid. O cheamă Alice. Vede flori și fluturi. Prinți pe cai albi. Fericire și bunătate. Stă prinsă într-o lume în care toate poveștile din basme sunt reale. Oamenii sunt atât de buni. Aici nu există durere – doar speranță, iubire și sinceritate. Totul e atât de ideal, dar atât de ireal.

De cealaltă parte a zidului e o altă fată, mai nou devenită soldat pe front. Ea vede și analizează priveliștea – ceilalți în jur cad loviți de gloanțe și nu pot fi salvați. Ei nu cer ajutor. Vede doar durere și merge înainte. Cu multe răni și probleme și bandaje peste bandaje, dar ea reușește să câștige bătălia.

Cu acel zid ridicat care te apără de suferință nu vezi adevărata realitate și anume războiul. În luptă nu există povești din basme, e adevăr și durere și imposibilitatea evitării unei coliziuni iminente. Într-o zi, cititorule, mi-ar plăcea să vezi frontul. Pe mine mă șochează când îl privesc pentru că nu demult mi-am dat jos barierele. E o priveliște al naibii de dureroasă prin care trebuie să trec, dar în același timp presărată cu oportunități la tot pasul. Duc o bătălie cu mine și merg înainte. Merg cu mândrie, cu capul sus, cu demnitate și știu că mergând îi voi vedea pe mulți care cad, acaparați de suferința, dar și pe alții care învață din greșeli, se ridică și merg în rând cu mine, deși sunt plini de răni cauzate de gloanțe.

Viață însăși e un front. Poate nu toți vor câștiga bătălia. Unii vor să stea pe margine și să trăiască în vise, de cealaltă parte a unui zid înalt. Vor să se mintă singuri că toți sunt fericiți. Alții vor alege frontul – concretul și raționalul, să judece oamenii după acțiunile lor. Eu una prefer frontul. Cred că pozitivitatea e o mare minciună. Prefer să merg ca un soldat la război, să cad și să mă ridic, să văd imaginea horifică din fața mea și totuși să decid că pot merge înainte. Prefer adevărul în locul oricărei minciuni, iar dacă viața mea e un front, cu mine însămi voi câștiga bătălia. O să ajut pe cine pot, fără să mai salvez pe nimeni, iar pentru cei care vor să nege existența suferinței și a războiului, nu-i problemă, există și bariere.…deși ele ne țin în locuri ireale și adesea ne fac extrem de nefericiți. Frontul e greu de acceptat dar e singurul mod prin care ne putem vindeca. Rănile. Traumele. Gloanțele din inimile noastre.

Sunt un soldat care merge pe front până când la un moment dat vede apusul. Știe ca a câștigat în interior bătălia. Zâmbește sincer și e fericit, nu pentru că nu i-a putut salva pe mulți în jur, ci pentru că măcar o dată a putut fi erou pentru sine.

Cu drag,

Mădă

 

Dacă adevărata frumusețe ar conduce lumea….


Sursa imaginii:

https://photography.lovetoknow.com/Slideshow:How_to_Become_a_Photographer

Frumusețea. Învățăm despre ea din filme și seriale. Din reviste. Adeseori încercăm să arătăm ca modelele impuse de societate. Adică mai bine zis, vrem ca propriul nostru corp să fie egal cu imagini prelucrate în Photoshop cu nu știu câte filtre și trecute prin o grămadă de setări ca să arate cât mai nerealiste posibil. Le privim și credem ,, sigur aceasta e frumusețea’’. ,,Uite cât de perfect arată, doar dacă aș putea fi și eu așa – mai slabă, cu mai puține coșuri, mai înaltă…’’. Ne dăm mii de scuze pentru care nu suntem destul de bune fără să ne gândim că problema nu e la noi, ci la industrie. O industrie care ne vinde minciuni împachetate frumos, doar ca să le credem.

Eu una m-am săturat de aceste minciuni  care dau bine pe sticlă. Valorizez oamenii care au ceva în cap și nu doar măsurile ,,ideale’’.  Îi apreciez pe cei care sunt autentici, știu să își spună părerea cu asertivitate, au curajul să fie ei și se iubesc pe sine pentru că da, adevărata frumusețe vine din interior. E important să ne iubim pe noi cu tot cu imperfecțiuni, cu tot cu probleme. Ar fi drăguț să vedem conexiunile reale dintre oameni ca un ideal de frumusețe. Poate așa am pune accent pe autenticitate în loc de perfecțiune. Poate așa ne-am gândi la cât de importantă e vulnerabilitatea și cum ne unește ea pe toți. Promovând imperfecțiunea, probabil am avea o lume mai bună,  o lume cu conexiuni reale în care oamenii cu inimi deschise au curajul să fie autentici, să fie ei. O lume în care punem accent pe ce se află în interior și nu pe ambalajul artificial. O lume mai vulnerabilă.

Cu drag,

Mădă

Dragoste dulce în cutii limitate

Sursa imaginii: https://saesura.deviantart.com/art/Freedom-520213677

,,Libertate, ce frumos sună. Păcat că noi ne creăm cuștile și apoi urăm faptul că suntem captivi în ele.”

Ce vreau să spun cu această idee? Uneori prea multe, alteori prea puține. Îmi place să meditez la lucruri, la viață, îmi place să scriu. Mă scoate din rutină și învăț să visez. Mi-am spus cândva că sunt o cercetătoare de vise și așa aș vrea să rămân. Cum gândesc ceva nou, hop și eu pe blog…sau pe telefon sau undeva cu un caiet și un pix în mână. Cine mă cunoaște știe ce zic. Subiectul de azi – libertatea. Îmi place să discut de el, pentru că după cum știți bine nu suntem niciodată cu adevărat liberi. Ne naștem într-o cultură, într-un context social plin de reguli, într-o familie care ne impune standarde de bună purtare și așa mai departe. Mediul își pune amprenta asupra noastră, iar noi încercăm să ne emancipăm crezând că putem ieși din limitele gata construite, cutii care ne-au ținut captivi toată viața, dar oare putem?

Hai să fiu mai specifică, vreau să discutăm de iubire și libertate. Mă gândeam de multe ori:,, cum ar trebui să iubească oamenii?’’ Ce înseamnă iubirea? Îmi tot răsfoiesc paginile scrise. Mă uit peste ce notez și conștientizez cu stupoare că în 6 caiete apare mereu aceiași idee – libertate, libertate, libertate. Păi cum? Iubirea nu-i despre relații, despre atașament, despre a ține pe cineva lângă tine?? Se pare că nu, nu e. Cel puțin nu în ochii mei. Iubirea condiționată poate fi, când impui limite unei persoane să fie cu tine deși ea nu își dorește același lucru. Când tragi de lucruri de mult apuse, când forțezi realitatea și nu să te adaptezi ea. Eu iubesc altfel, mereu am făcut-o. Nu oblig pe nimeni să fie cu mine, urăsc lucrurile de genul. Cred că nimeni nu deține absolut nicio persoană în viața asta și nu, nu îmi pasă că ai un contract de căsătorie, acest lucru nu te face posesorul niciunui suflet. Singura persoană asupra căreia ai deplin control ești tu. Discuție încheiată. Oricând poate fi vorba de un divorț, oricând o relație se poate termina, fiindcă nu deții tu cheia fericirii unui om și nu știi niciodată ce schimbări pot apărea pe parcurs.

A iubi liber, așa mi se pare ideal. Da, eu sunt o idealistă convinsă, mă puteți urî pentru acest aspect.  O să vă dau un pasaj din caiet, poate devin lucrurile mai clare: ,, A iubi înseamnă să îi dai unui om cea mai de preț comoară – libertatea de a alege.’’ Da, pentru că alegem cu cine suntem și cum ne petrecem timpul. Dacă tu te simți bine cu mine, mă bucur. Dacă nu, la fel. Ce rost are să te forțez să faci ceva ce  nu îți dorești? Deja se trece de iubire, se ajunge la niște condiții și impuneri. Trăim în niște limitări. Eu spun să redefinim iubirea, să rupem niște granițe cu care am trasat-o, să nu o mai definim în termeni așa stricți precum relație, căsătorie. Mai nou ce? Dacă nu ai o relație nu iubești sau cum? Poți să iubești necondiționat, să lași legăturile să decurgă natural, fără bariere. Să lași oamenii să fie cine sunt ei. Să te gândești la nevoile lor și nu doar la ale tale. Libertate, da. Îl lași pe celălalt să facă ce simte, nu ceea ce ai dori tu să facă. Lasă-l unic. Lasă-l special. Acceptă-l cu calități și defecte. Oricând te poți ridica să pleci dacă nu îți convine ceva. Hai să cultivăm bucuria de a fi. Să cultivăm conexiuni si trăiri, nu doar lucruri definite de societate, de cultură și de reguli. Mie una nu mi-au plăcut impunerile. Ador sinceritatea. Atâta timp cât mă simt bine cu tine și tu te simți bine cu mine, super. Definițiile nu mai sunt de prisos. În era noastră granițele relațiilor sunt cam șubrede și oricum monogamia a fost la început un simplu construct economic, adulterul fiind cel important. De dragul evoluției, monogamia a devenit mai ,,serioasă’’, a ajuns să fie vorba și de iubire. Bine, bine, iubire….dar ce fel de iubire? Una care îngrădește libertatea și fericirea? Adeseori da, din păcate. De ce? Din frică, din frica de pierdere vrem să îi controlăm pe cei din jur.

Ce se întâmplă dacă îl pierd? Maxim o să plângi de nu mai poți (în caz că nu ai realizat cum gândurile îți creează suferință), o să te plictisești la un moment dat dacă nu te bagă nimeni în seamă și asta e , ori înveți din experiență ori viața îți va oferi noi șanse să o faci. Iubim din ură, controlăm din frică, avem așteptări, ne trebuie definiții concrete din exterior să știm să iubim, definiții care nu ne unesc, ci mai degrabă ne separă. Hai nu zău. Când a fost ultima dată în care am zis – vrea să plece că nu se mai simte bine? Super și așa nu dețineam pe nimeni. Eu îl iubesc, îl las să fie fericit. Oricum iubirea din inimă nu mi-o ia nimeni. Iubirea noastră e despre noi, o reflecție a ceea ce se află în interior.

E greu să dai libertate? Oh da. Ți se activează toată posesivitatea din interior, dar ce contează mai mult – egoismul sau fericirea persoanei în cauză?

Iubirea e condiționată pentru cei care nu știu să iubească. Iubirea nu are nevoie de definiții, de limitări. E necesar să o lăsăm să existe și atât. Ne poate aduce pace și zâmbete pe buze. Ce contează că relația e gata? O conexiune rămâne, sentimentele doar se metamorfozează în altceva.

Cutii, cutii.  Închidem iubirea în ele, deși ea încearcă mereu să iasă și să rămână pură așa cum o știm. Când vom realiza că libertatea e soluția? Când vom realiza ca noi creăm limite asupra unui sentiment divin? La 80 de ani când aproape murim? Nu e cam târziu până atunci să îi tot controlăm pe ceilalți? Eu spun că da. Dacă mă întrebați dacă eu iubesc, vă răspund că da, o fac. Iubesc mulți oameni – familia, prietenii, anumite persoane din viață care mi-au atins inima și culmea că acest lucru mă face fericită. E benzina care de multe ori îmi dă impuls să scriu. Iubesc liber. Nu forțez pe nimeni să fie lângă mine dacă nu se simte bine. Las fiecare om să facă ce vrea, să fie liber. Nu mai îngrădesc libertatea nimănui. Fiecare are dreptul la propriile alegeri și la propria cale. Iubirea din inima mea oricum rămâne…și mai nou am învățat ceva. Putem iubi oamenii în atât de mult moduri. Nici nu ne trebuie relații. Putem spune o rugăciune pentru ei, să scriem gânduri bune, să le urăm fericire. E și aceasta o formă de iubire și culmea că nici nu-i posesivă. Nu îi forțezi să îți răspundă înapoi, tu o faci pentru tine, pentru că e ceea ce simți. Iubirea, da, un sentiment divin. Hai să nu o transformăm într-o cușcă. Merităm o societate mai bună de atât.

Cu mult drag,

Mădă

 

Cum facem o schimbare în lume

Sursa imaginii: http://www.cscp.ca/Professionals/Resources/A-Better-World

Aveam o discuție cu un prieten zilele acestea despre așteptări nerealiste. Mi-a plăcut  mult subiectul și m-am decis să scriu pe blog. Amicul meu mi-a arătat o postare a unei persoane (nu vreau să dau nume pentru că nu văd relevanța) care considera că deși accepți necunoscuți în lista de prieteni pe Facebook aceștia ar trebui să se raporteze la tine într-un mod decent și educat. Îi respect punctul de vedere al doamnei și nu consider că este o opinie greșită, e doar așteptarea ei raportată la lumea din jur. Ce am observat eu, psihologic vorbind, este modul în care noi oamenii ne creăm așteptări despre cum ceilalți ar trebui să se comporte. Gândiți-vă la prietenii voștri și toate textele pe care vi le spuneți – ,,prietenii trebuie să fie mereu acolo pentru tine’’ – dacă au fost de 100 de ori și o dată se întâmplă să nu poată fi deodată sunt niște persoane absolut groaznice. Noi nu conștientizăm faptul că utilizăm un limbaj interior inflexibil care adesea nu doar că nu ne ajută, ci ne și încurcă. De exemplu, imperativul ,,trebuie’’ sau moartea pasiunii cum îmi place mie să îl numesc. Această expresie ne dă senzația că ni se cuvine nouă marea cu sarea, deși nu-i chiar așa în realitate. Mintea ne păcălește și noi o credem. Suntem de acord că orice nu se încadrează în viziunea noastră de ,,trebuie să fie’’ e absolut groaznic și va veni sfârșitul lumii. Hai că am supraviețuit și când s-a întâmplat ce nu trebuie. Morala? Fixăm în capul nostru idei și vrem să le materializeze ceilalți, deși ei n-au habar de ele. Nimeni nu citește minți din câte știu eu. Nimic nu trebuie să se întâmple într-un anumit mod, nimic nu e așa de fix cum îl facem să pară în mintea noastră, noi doar ne ancorăm într-un pământ care nu e solid și  mereu poate să se prăbușească. De ce? Așteptăm prea multe de la ceilalți.

Cum se creează așteptările? Cam așa – persoanele x trebuie să facă y, iar dacă nu se conformează standardelor pe care eu le impun atunci mă dezamăgesc, sunt groaznice și bineînțeles că mă voi certa cu ele. Așa se ajunge la conflicte. O simplă diferență de opinii se transformă într-un uragan de jigniri și vorbe urâte. Sincer, e obositor să tot văd lucruri de genul. Ce ar fi mai benefic pentru toți? Să colaborăm. Dacă cineva are  o viziune diferită, super, am posibilitatea să învăț ceva nou despre ființa umană și despre cum gândim. Dacă persoana în cauză e de acord cu mine, minunat, poate putem colabora sau discuta subiecte care ne fac amândurora plăcere. Personal, consider că noi oamenii încercăm să ne atacăm unii pe alții, să ne bârfim pe la colțuri, să ne dărâmăm cât de mult putem și apoi ne zâmbim în față. Nu mă cred perfectă, am și eu părți bune și rele, ca fiecare, dar încerc să rămân deschisă. Lucru care consider că toți ar fi de preferabil să îl exersăm cât mai mult, deoarece ne aduce doar beneficii. Am făcut ,,experimente’’ în acest sens. Mi-am dorit să văd cum reacționează oamenii când îmi exprim opinia calm și asertiv, deși poate aveam sentimente de furie sau ură la adresa persoanei respective. Am remarcat următorul fapt – neînțelegerea ajungea să se rezolve și mai mult decât atât, cea mai mare problemă nu era nici măcar situația în sine, ci textele care mi le spuneam în capul meu despre așa zisa problemă. Concluzie? Problema nu-i problema, noi ne creăm furtuna și apoi tot noi ne enervăm că plouă. Dacă am fi mai echilibrați , am urmări ce simțim și ce gândim fără să reacționăm din impulsuri, din trecut și din răni deschise am duce o viață mult mai bună și chiar am ajunge să fim fericiți.

Revenind la așteptări, toți le avem. Până și eu. Ce este important să înțelegem e că doar pentru că noi ne așteptăm la un lucru, avem pretenția că ni se cuvine ceva, nu înseamnă că într-adevăr se va întâmpla și e absolut în regulă. E important să vedem cum ne raportăm la dezamăgirile produse de ceea ce noi considerăm că este idealul. Dăm vina pe ceilalți sau privim în interior la propriile răni, reușind să le vindecăm o dată pentru totdeauna? E alegerea noastră ce facem în viață. Acum vă întreb pe voi ce credeți. Merită să creăm ură și războaie din niște diferențe de opinii sau e mai benefic să ne ridicăm unii pe alții și să colaborăm? Chiar mi-ar plăcea să citesc niște răspunsuri, lăsați un comentariu. Sunt curioasă de părerea voastră.

Cu mult drag,

Mădă

 

Previous Older Entries

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 438 other followers

%d bloggers like this: