De ce e important să ai modele în viață?

Ne-am uitat valorile. Ne-am uitat pe noi într-un colț. Am construit o groapă și ne-am afundat acolo sinele real. Ajungem să purtăm măști, doar așa e la modă mai nou. Ne punem armură peste armură și apoi ne plângem că ceilalți nu sunt lângă noi…păi logic, doar nu pot avea grijă de un zid, ci de o persoană reală. În ziua de azi, bunul simț și cei 7 ani de acasă sunt aruncați pe geam. Ne băgăm picioarele în dorințele și nevoile altora, fiindcă viziunea noastră despre realitate e cea corectă. Nu-i așa? Avem pretenții peste pretenții și doar știm să cerem, dar când e vorba să oferim cri,cri. Da, aud și eu greierii. Vrem o relație sănătoasă, dar  suntem inadaptați la realitate. Nu gândim rațional, dar cerem raționalitate de la ceilalți. Nu suntem empatici, dar cerșim empatie la fiecare colț. Suntem niște ipocriți care cred că li se cuvine totul.

Dacă tratezi omul ca preșul de pe jos de multe ori așa ajungi să fii tratat. Nu e mare filozofie. Eu nu vorbesc de răzbunare aici, ci de niște limite. Un om care se respectă nu o să îți permită să îl minți, înșeli sau să îl jignești. O să îți comunice asertiv ceea ce îl deranjează, iar dacă tu nu poți modifica acest comportament atunci o să se ridice și o să plece. El nu e jucăria ta să îl mânuiești cum ai chef. Nu mă interesează ce fel de probleme ai, chiar și psihiatrice, asta nu e o scuză să te comporți lipsit de bun simț față de un om. Ține de caracter și de valorile pe care ți le formezi în viață. Da, okay, ai avut o viață grea…și ce dacă? Nu există scuze dacă te afli în suferință zi de zi. Tu ești unde ești din cauza ta, iar când o să fii responsabil pentru propriile fapte și o să încetezi să mai găsești scuze atunci poate o să faci ceva.

Noi suntem de vină. Suntem de vină că ne plângem toată ziua, relațiile nu merg, sistemul educațional e la pământ. Noi suntem de vină că acceptăm un astfel de sistem. Suntem de vină că am ajuns să considerăm bunătatea drept prefăcătorie și să călcăm în picioare oamenii care ne oferă respect. Suntem de vină că nu știm să apreciem tot ce ne oferă viața  și să găsim lecția în fiecare eveniment.

Credem că știm totul și ne izolăm social. Dacă eu stau pe un munte nu pot fi rănit. Haha. Ei bine, eu am stat pe un munte 21 de ani și da, ai dreptate. Nu poți fi rănit, dar nu poți fi nici iubit.

Am tot cerut și cerut de la ceilalți fără să ofer în schimb, am avut doar pretenții. Până am ajuns la concluzia că dacă îmi fabric toată ziua scuze ieftine nu merg în direcția în care îmi doresc. Mi s-au întâmplat multe și da, încă sunt tânără și învăț din experiențe. Mă educ în fiecare zi, deoarece știu că cine nu se educă o să ajungă să moară emoțional, spiritual și mental. O să rămână la același nivel învechit, ca un bibelou. Vrei să stai în izolare? Foarte bine, îți arăt muntele și peștera și îți spun și cum să o faci. E alegerea ta. Eu nu mai aleg asta. Mi-am dat seama că atunci când ai conexiuni reale cu oamenii lumea ta se schimbă. Mi-am dat seama că prietenii adevărați nu se pot măsura în cuvinte, ci în bătăile inimii.

Am cunoscut oameni al căror caracter m-au lăsat fără cuvinte. Oameni plini de iubire și de speranță pentru viitor, pentru o lume care i-a călcat în picioare, dar nu s-au lăsat. S-au ridicat și au construit ceva din acel noroi. Pentru acei oameni am eu respect, ei sunt modelele mele în viață. Ei au avut ceva ce puțini au în ziua de azi – curaj. Curajul să fie diferiți într-o lume în care conformitatea e la ordinea zilei. Prin autenticitatea, vulnerabilitatea și iubirea lor față de ceilalți au schimbat ceva, cel puțin pentru mine…și sunt convinsă că și pentru alții. Culmea, modelele mele nu avea ziduri. Aveau metafore și experiențe pe care mi le-au povestit. Aveau dorința de a face ceva mai bine decât în trecut. De la ei am învățat să mă educ, să sper, să cresc, să aspir spre absolut și infinit. Nu erau inumani, nu erau cu 15 mii de armuri și măști, ci erau ei, iar prin autenticitatea lor am avut parte de conversații reale. Mi-au zis să mă  educ, să sper la o lume mai bună, să cred în visele mele și să nu mă opresc din drum oricât de greu ar fi. Acei oameni m-au învățat pe mine tot ce știu azi.

Chiar cred că alături de ei am descoperit psihologia. Nu în cărțile de neuroștiințe sau în modelele complexe pe care nici măcar nu le mai țin minte. Nu în termeni tehnici sau în lucruri abstracte. Nu. Am învățat psihologie de la oamenii care au deschis ochii la viață, care au trăit în inima lor sentimente extrem de profunde, și-au dat cu capul de pereți și cu genunchii loviți s-au ridicat. Acei oameni m-au învățat să trăiesc, să risc, pentru că viața însăși e un risc.

Nu am învățat psihologie din note și din cărți, ci din vise și zâmbete și discuții la mese. Da, de acolo am învățat. Facultatea mi-a dat niște cunoștințe, dar erau irelevante comparativ cu viața. De multe ori datele nu se pliau pe concret, pe ceea ce se întâmplă cu adevărat. Acei oameni care au îndrăznit să clădească ceva au mers dincolo de paradigme sau teorii, au ajuns aproape de sufletul celuilalt și au fost acolo, prezenți. Au ascultat. Au căutat. Au învățat constant. Acei oameni m-au făcut să visez la absolut…și să lucrez să devin cea mai bună versiune a mea. Am toleranță scăzută față de turmele de oi, dar în schimb îmi plac leii…pentru că ei ies din rând.

Mă gândeam zilele acestea cum ne găsim drumul în viață și am realizat că drumul în viață se află deja în noi. În sufletul fiecăruia. Avem doar nevoie să dăm deoparte tot ceea ce nu reprezintă el și vom fii cu adevărat fericiți.

Așa că dacă vrei să îți pui armuri foarte bine, fă-o, dar dacă vrei să fii cu adevărat fericit renunța la ele și trăiește exact așa cum ai fost creat – autentic.

Pentru resurse suplimentare recomand:

 

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sursă imagine 2: https://africanleadership.co.uk

Sursă imagine 3: https://www.jobbertechtalk.com/

Sursă imagine 4: https://www.amazon.com/

Advertisements

De ce avem nevoie de limite?

Am ajuns în secolul 21 și spunem că am evoluat în multe domenii. Total de acord în ceea ce privește tehnologia, descoperirile științifice, rigurozitatea cercetărilor, psihologia și medicina. Dacă ne referim la  interacțiunea umană am involuat drastic. Și nu doar atât, suntem într-o involuție continuă.

Din păcate, nu mai știm să fim oameni unii cu alții. Bunătatea și respectul nu mai au nicio valoare. Scuzele, minciunile, evitarea și victimizările sunt la ordinea zilei. Abuzurile fac tabloidele, scandalurile și problemele frecvente sunt ceea ce ne interesează cel mai mult. Nu ne uităm la noi cum suntem, dar privim în grădina vecinului și ne plângem, ne plângem, ne plângem de viața tristă pe care o avem. Poate cândva o să vină un erou să ne salveze de la așa o soartă crudă, nu?

Culmea că ,în trecut, oamenii se înțelegeau mai bine. Trăiau ei în triburi, dar nu cred că se înjunghiau reciproc așa cum o facem noi azi. Nici nu consider că se victimizau atât de mult. Dimpotrivă, se ajutau și erau responsabili. Mergeau împreună la vânătoare, făceau focul, știau să fie o echipă. Astăzi nici măcar atât nu mai știm. Astăzi doar ne plângem și ne distrugem.

De aici apare o vorbă ,,nice guys finish last”, pentru că ,mai nou , dacă ești bun ești luat de prost. Astăzi bunătatea e văzută un fel de ,,hai să vedem ce putem obține de la acest fraier” și când nu ne mai oferă ,,thank you, next”. Așa că ce pot eu sugera este să fii un om bun, dar cu măsură. Nu e nevoie să țipi sau să exerciți un control coercitiv pentru a-i schimba pe ceilalți. Nicidecum. E nevoie doar să stabilești niște limite. Poți alege ce fel de comportamente tolerezi și ce fel de comportamente ignori cu desăvârșire. Astfel, e ușor să ieși din cercurile vicioase în care le faci tuturor pe plac. Ca să fie mai simplu, o să îți  dau exemplul meu.

Eu sunt o persoană care își cere scuze foarte des, încearcă să facă totul bine și să îi mulțumească pe ceilalți. Vorbesc asertiv cu oamenii, iar când e vreo neînțelegere încerc să clarific lucrurile. Nu sunt perfectă, dar fac tot ceea ce pot. În aparență, e foarte bine să fiu așa, numai că, vedeți voi, majoritatea persoanelor au o lipsă de educație cu privire la aceste abilități de comunicare. În loc să discute adecvat, preferă să jignească, să evite conversații neplăcute, să fabrice minciuni și scuze. La început, mă frustram pe aceste comportamente, dar acum, am conștientizat că nu sunt nevoită să le tolerez. Nu sunt responsabilă de problemele emoționale și tiparele disfuncționale a nici unui tip. Nu sunt nici mămica lui să îi dictez viața. Este liber să se comporte în acest mod – cu altă persoană și în altă parte. Mai mult, nu sunt preșul persoanelor care nu își pot cântări vorbele și aleg să se victimizeze, atacând în nesiguranța lor totală oamenii care nici măcar nu au vreo treabă cu ele. Gândești cu trecutul, rămâi în trecut, vorba vine.

Din acest motiv, am decis să comunic exact cum îmi doresc să fiu tratată. Dacă persoana în cauză nu este capabilă să se ridice la standardele mele nu mai am de ce să tolerez un astfel de comportament. Sănătatea mea mentală este importantă. Cu mențiunea că, rămân în continuare empatică și deschisă la schimbări.

Revenind la ce spuneam anterior, e adevărat, nu mai știm să fim oameni. Ne înjunghiem pe la spate unii pe alții și apoi în față ne zâmbim. Nu avem curajul să purtăm discuții autentice, dar ne trezim cu pretenții la relații sănătoase. Dacă nu ești dispus să faci munca, nu te aștepta la rezultate…numai că știți cum e, omul așteaptă să îi pice din cer ceva, nu cumva, Doamne Ferește să fie responsabil.

Ne merităm soarta și involuția dacă ne comportăm la 40 de ani ca niște copii. Dacă dau un fastforward la oamenii care vor deveni părinți în câțiva ani văd niște copii care au copii, nicidecum niște adulți echilibrați emoțional. Avem mari probleme și ne lipsește educația pe multe paliere, o știm cu toții, dar e mai simplu să fii prost în societatea actuală. Doar prostul nu are răspunderi mari, el face ce zice turma. Dacă turma e bătută în cap nu mai contează.

Poate sunt eu mai visătoare de fel, dar am pretenția la un viitor mai bun. Am pretenția să știm să ne comportăm adecvat. Nu cer marea cu sarea, dar măcar un minim de respect și bun simț cât să dai un ,,bună ziua”, o explicație, o vorbă drăguță. Să arăți măcar că ai cei 7 ani de acasă și nu ai dat skip cu totul la viață.

Pentru acei oameni buni care mereu îi pun pe ceilalți înaintea lor, luați o gură de aer, credeți în voi și setați niște limite adecvate. Nu meritați să se comporte nimeni cum are chef fiindcă  s-a trezit cu fața la cearșaf. Problemele emoționale ale celuilalt nu sunt responsabilitatea voastră, iar dacă persoană în cauză nu știe asta, poate ar fi timpul să învețe.

Pentru cei cu probleme emoționale vă recomand terapie, poate așa învățați și voi să creșteți de la copilărie la vârsta adultă….oh, dar stați, am uitat că pentru unii terapia aduce responsabilitatea asupra propriilor fapte, acea ciumă pe care vreți să o evitați cu orice preț. E okay dragilor, avem nevoie și de copii în societate, o să construim grădinițe private pentru adulți să vă faceți de cap. Aveți doar grijă când vă căsătoriți cu mami și tati să nu plângeți prea mult, covoarele trebuie și ele întreținute, la fel ca în relația voastră – menținem aparența că totul e okay.

Cam asta am avut de zis pentru azi.

Vă doresc o zi făină!

Cu mult drag,
Mădălina Dan

P.S: Pentru resurse suplimentare consultați cartea de mai jos, eu o citesc la momentul actual și mă ajută enorm în a seta limite. 🙂

Sursa imaginii: https://www.scriptum.ro/

Țintește înainte!

Sursa imaginii: http://www.celero.ca

 

Renunță la critică, la oftică,

Că mulți sunt buni doar de dat din gură,

Dar când îi pui în practică, 0 barat

Cam asta e tot ce școala te-anvățat,

Să comentezi, dar să nu lucrezi….la tine.

Stai și te gândești: ,, de ce sunt în infern dacă eu, om deștept, pot mai mult?”

Ți se răspunde ,,moduri deficitare de gândire, din trecut’’.

Păi atunci hai să gândim cu prezentu’ 

Să schimbăm refrenu’ și versu’ 

Fii tu schimbarea!

Când mergi greșit doar schimbă sensu’.

Orice greșeală e un pas înainte,

Fii tu schimbarea!

Prin comportament și nu doar prin cuvinte,

Țintește înainte!

Vocea ta contează!

 

Dragă cititorule,

Dacă stai închis în camera ta, ținându-ți gura închisă ori de câte ori vezi nedreptate în lume sunt aici să îți spun că vocea ta contează. Poate nu crezi asta acum. Poate nu crezi că ești destul de puternic să schimbi ceva. În fond, cine ești tu? Doar un umil cititor.

Ei bine, eu țin să te contrazic. Ești un model pentru cei din viața ta – pentru prieteni, pentru familie, pentru oamenii pe care îi iubești cel mai mult. De fiecare dată când îți spui opinia, tu schimbi o lume. Uneori poate fi lumea ta, alteori poate fi a celor din jur.

Cine ești tu să schimbi lumea? Mi-aș dori să îmi spui, în fiecare zi în care vorbești cu cineva despre facultate, când ajuți la un proiect, când îi zâmbești unui necunoscut de pe stradă care pare trist. Ar fi drăguț să ne redefinim conceptul de ,,schimbarea lumii’’. Nu e necesar să alterăm universul ca să fim fericiți. Fiecare putem schimba bucățica noastră.

Acum ai putea să îmi dai următorul argument: ,, bine, dar îmi e frică’’….și sinceră să fiu mă bucur, fiindcă și mie îmi e frică. Îmi e frică de fiecare dată când scriu, îmi e frică atunci când încerc ceva nou, îmi e frică să nu greșesc cu încrederea în visele mele.

De multe ori am crezut că frica e tocmai semnul divin care îmi spune să renunț. De la o vreme, am început să consider frica drept prietenul care îmi spune: ,,Nu te opri! Mergi în direcția bună’’. Oare nu ieșirea din zona de comfort ne arată cum trăim?

O să îți dau un exemplu din viața mea. Fac voluntariat de un an și mi-a fost mereu frică să vorbesc, deși știam câte idei creative am pentru activitățile cu copiii. Vineri a fost prima mea zi când am propus o activitate. În autobuz tot drumul m-am gândit cum să renunț, deoarece ,,se vedea clar că nu mă pricep’’. În fond, cine eram eu să încerc ceva nou?.

Când a venit momentul să explic ce avem de făcut simțeam că nu mai am voce. Mă gândeam doar cum o voi da în bară.

Ghiciți ce? După aceea activitate copiii erau atât de fericiți încât mi s-a umplut inima de bucurie. O prietenă de a mea mi-a mulțumit, deoarece a putut să scoată la iveală partea creativă din ea. Coordonatoarea mi-a mărturisit că e încâtată de ideile mele și aș putea veni cu alte propuneri pe viitor.

Urcând spre cămin, cu desenul în mână, mă gândeam așa: ,,Vezi Mădă? Voiai să renunți. Ce spui acum?’’. Doar zâmbeam, ținând în mână acea piesă de artă – dovada vie că frica e un semn bun.

Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi renunțat din frică? Dacă aș fi dat mai tare volumul în căști, doar ca să nu aud vocea din interiorul meu care strigă ,,Mădă, tu poți să faci ceva!’’?

Îmi e și mie frică, iar dacă mă întrebați de câte ori vreau să renunț la visele mele răspunsul este – în fiecare zi. Doar că nu o fac. Nu o fac pentru că eu cred în ceva mai puternic decât mine. Poate în Dumnezeu, în univers sau în destin. Cine știe? Nu o fac pentru că mi se frânge inima când văd nedreptatea lumii, știind clar că pot schimba ceva. Am speranța mea pe care nu mi-o poate lua nimeni. O să decid să cred în ea și când o să fiu cel mai jos, doar din durere se nasc lucruri extrem de frumoase. Cred că fiecare are o chemare și suntem cu toții aici să facem lumea un loc mai bun. Eu poate nu reușesc mereu, dar încerc.

,,Uitați-vă la ea, ne zice să ne urmăm visele, să nu ne fie frică atunci când e perfectă și are totul’’. E posibil să aveți tendința să spuneți aceste lucruri. Țin să vă atenționez – nu e deloc așa. Nu am totul. Am doar speranță în inimă. Am vulnerabilitatea și curajul să împărtășesc cu voi faptul că viața e grea, iar eu știu acest fapt. Uneori poate mi-aș dori să fie mai ușoară, dar atunci, unde ar fi farmecul? Nu e nevoie să existe o cale pentru toată lumea. Poate unii din noi e nevoie să ne pavăm una doar a noastră. Poate unii din noi e necesar să suferim mai mult ca alțiii, să iubim altfel, să iubim mai bine, să avem alte speranțe pentru viitor. Poate unii e nevoie să fim autentici, chiar dacă suntem diferiți de restul. Poate acest lucru nu e un blestem, ci o binecuvântare….fiindcă ființa noastră cu o voce mică și înăbușită, speriată să vorbească, plângând între 4 pereți este chiar cea care poate schimba lumea.

Cu mult drag,

Mădălina Dan

P.S: Dacă te gândești să renunți la ceva în care crezi mai așteaptă. Mai așteaptă o oră, o zi, o lună. Dăți timp ca să afli dacă acel lucru nu e făcut pentru tine sau doar tu crezi într-un moment de panică că nu ești făcut pentru el….când de fapt poate fi adevărata ta chemare…să schimbi lumea.

Cum e cu iertarea aceasta?

 

Iartă-i pe ceilalți, dar cel mai important, iartă-te pe tine.

 

Dragi cititori,

Mi-a fost dor de voi. Sper că și vouă de mine. 🙂 Astăzi mi-ar plăcea să spun câteva cuvinte despre iertare, așa că, vă rog, luați aer în piept, conectați-vă cu autenticitatea din voi și haideți să începem.

Iertarea e un cuvânt greu pentru mine, este în acest fel deoarece de abia acum încep să îl folosesc. Sper să nu vă imaginați  ,,înainte nu știa cuvântul”. Din contră, îl  știam mult prea bine, la nivel intelectual. Eu consideram – ,,am iertat mulți oameni” -, dar în interior eram încă prinsă în furie și negativitate. Credeam că înțelegerea rațională a situației îmi aduce automat iertarea, însă de cele mai multe ori realitatea nu e exact cum ne dorim noi.

Ei bine, vedeți voi, cu iertarea nu prea funcționează minciunile. Nu merge să ne blocăm în mintea noastră. De aceea ne este greu. Iertarea are loc la nivel emoțional, nu la cel intelectual. Mi-a luat mult să înțeleg cu adevărat acest lucru. Mi-a luat mult să simt.

Ieri, însă, a fost prima mea zi în care am înțeles ce înseamnă cu adevărat iertarea, iar acest lucru m-a făcut liberă.

Ajungând la cămin am realizat cum tot corpul meu simte fiecare lucru mărunt. Am realizat cât de multe blocasem prin refuzul meu de a ierta un om. Am  înțeles cum fiecare sentiment curge la fel ca picăturile de apă. A fost magic, dar nu pentru că cineva din exterior ar fi făcut ceva, ci fiindcă în interiorul meu am simțit că sunt pregătită să las trecutul în spate.

Încă învăț cum e cu iertarea aceasta. Uneori îmi e greu, dar încerc să fiu mai bună și să îmi urmez valorile. Încep să înțeleg încet, încet cât de important este să îmi spun povestea – din iertare, nu din ură.

Câteva concluzii pentru tine 

Iertarea e o călătorie, e o reflecție, un drum. Nu consider că există nicio destinație, doar opriri pe potecă. Dintre acestea aș dori să le menționez pe următoarele – furie, durere, ură, , adevăr, vulnerabilitate, empatie,  identitate, iubire, înțelegere, oameni minunați, libertate, pace cu tine. Sună frumos, nu-i așa? Oriunde ai fi în călătorie, îmi doresc să știi că orice emoție pe care o simți e în regulă. Nu e nevoie să fii altundeva decât în locul în care te afli azi. Poate îți va lua câțiva ani să ajungi la libertate sau poate mai puțin. Nu contează. Trăiește tot. Cu fiecare zi în care faci pași spre a fi liber se mai ia o pietricică din sufletul tău.

Simte. Simte tot ce poți și cât poți. Simte fiecare emoție în propriul corp și respiră. Lasă emoțiile să curgă, să fie ca valurile mării în interiorul tău. Acceptă-le și iubește-te pe tine oricum.

Un alt sfat pe care îl pot da este să ai curaj. Să ai curajul să spui ce ai de zis chiar și când genunchii îți tremură și vocea ta pare că dispare. Să ai curajul să spui ce ai de zis chiar și cu lacrimi în ochi. Deschide-ți povestea din propriul suflet, iar apoi, când ești pregătit, împărtășește și cu ceilalți. Ai o voce, folosește-o pentru a schimba lumea.

Înțelege că nu toți sunt la același nivel cu tine și uneori nu vor înțelege schimbările prin care treci. E în regulă. Simte empatie pentru fiecare om și uită-te în spatele celor care te rănesc. Vei descoperi povești de viață care e posibil să îți absoarbă din ura pe care o ai.

Iartă-i pe ceilalți, dar cel mai important, iartă-te pe tine.

P.S: Drept resurse suprimentare vă recomand aceste 2 articole minunate

https://experiencelife.com/article/the-art-of-forgiveness/

http://www.aspiremag.net/forgiveness-the-key-to-healing-and-happiness/#.XDnA5tUzapo

Mult succes! Te îmbrățișez și te felicit că ai curajul să pășești pe acest drum.

Cu mult drag,

Mădălina Dan