When You Wonder Who You Are…

I’m drowning underwater. Sometimes I don’t know where my body ends and another person begins. I’m just trying to be myself – those are the good days. On bad days I am a pit of emptiness, a doll at the threshold of despair. I call myself a doll because I am moved by a master. Maybe God is my master, but I don’t really know. I just feel the blood surging up from my last wounds, the ones I made in self-harm when I was wallowing in emptiness and despair…as if despair is something trendy nowadays.

Did you self-harm? Me too. What a coincidence. I think this should be our new – ’’ welcome, nice to meet you’’. And yes, I would like to use it as a joke, but I can’t…because depression rates are increasing and suicide is among the top causes of death. Yet, still, as a psychology student, I can’t seem to stop wondering why. Maybe the answer is we don’t have a calling, a purpose in life. We just get up every morning and do something aimlessly. Without a doubt, we think this world is out to get us and we don’t see our role in this whole thing called life. We are puppets…or victims. Certainly, victims waiting for heroes to save us…and when we are not mere victims we are the perpetrators, the ones who inflict pain on other people, crushing their dreams on instant due to our own insecurities. What are we if not sad people wandering the world to find our own meaning in life?

We search for meaning out there as if it’s something to be grasped, when in fact is something to be made or rediscovered within ourselves. We do have all the answers inside, sometimes we just forget them. We like to be unconscious, cruel and complain about every damn little thing. That’s probably why we do have depression. We spend our days in negativity, problems, and hurts. We isolate ourselves when we feel the most pain. We like to be invincible and perfect when in fact we are just scared kids searching for a place to call home. We cling to material things for happiness and we forget to enjoy the little moments of joy that brings us peace. We forget to relax….and love each other despite our own imperfections.

So….who are we, really? I think the answer is whoever we want to be, whoever our souls want us to be. We have only one single problem – society doesn’t care about our soul’s journey. So, we are faced with one big decision – do we follow our dreams or do we follow the rules?
The answer is only ours.

Lots of love,
A girl wondering who she is

Image source: https://www.ramdass.org/practice-self-inquiry/

Advertisements

Războiul din interiorul nostru

Considerăm că o ,,lovitură’’ asupra altuia ne va face tristețea să dispară.  Ne va face, în sfârșit, fericiți. Așa că nu pierdem timpul și trecem direct la …..acțiune.

Mergem acolo sus, pe o poziție de autoritate și ne batem cu pumnii în piept.  ,,Ceilalți sunt de vină, ceilalți sunt monștri; noi suntem îngeri ; lumea ar fi mai bună dacă ați asculta ce zicem noi’’. Minunat mesaj, aș putea spune, dacă nu ar fi transmis dintr-o lipsă de responsabilitate totală asupra propriei persoane.

Ca un om ce face parte din domeniul sănătății mentale (spun acest lucru fiindcă studiez psihologie) mă deranjează când văd ce se promovează în societatea actuală. Pornesc din start de la asumpția că lumea nu e corectă, așa că nu mă mai înfurii, (grație terapeutei mele minunate care mi-a arătat în  ultimele două săptămâni cum să flexibilizez ideea aceasta de dreptate absolută). Însă acest lucru nu înseamnă că nu mă simt deranjată de modelele negative care se promovează în media, la evenimentele din oraș sau pe rețelele de socializare. Mi se pare că în ziua de astăzi nu mai știm să discernem ce e corect și ce e greșit. Nu mai știm să filtrăm informația.

Eu studiez psihologie, iar acest lucru m-a învățat să văd anumite nuanțe, doar că pentru un om de rând care habar nu are de acest domeniu și de cum funcționează mintea umană, e ușor să cadă în capcana de a susține ca mereu există o luptă între noi și ei, ei cei care ne rănesc. Ce se întâmplă sub această fațadă de om puternic, militant pentru dreptate absolută, este ,de fapt, problematic.

Sub masca de putere, curaj și încredere se află o persoană cu răni nevindecate din trecut. O persoană plină de furie și de durere. Practic, un copil care a fost iubit doar dacă îndeplinea condiția x,y sau z. Vă puteți imagina cum această condiție impusă în copilărie din exterior naște alte condiții atunci când crești – condiții asupra celorlalți.  De obicei sună cam așa ,,eu trebuie să….lumea trebuie să….ceilalți trebuie să…’’. Credem că dorințele noastre e obligatoriu să devină realitate, altfel o dăm în ,,totul e groaznic și catastrofal ; cel mai rău lucru din lume; o să mor’’. Ce vreau eu să spun, arătând modul de gândire din spatele persoanelor puternice prezentate este să reflectăm asupra lucrurilor. Să vedem cum de fapt cei care urlă și țipă că lumea ,,trebuie să fie așa și pe dincolo’’ sunt de fapt nesigure pe ele. Ca să fie mai simplu, o să vă dau un exemplu:

În urma unei discuții despre diferite lucruri, se aduce în vorbă ideea de relație.  Una dintre persoanele implicate comunică exact în acest mod: ,,relațiile sunt o prostie, ce mai, prefer doar să fac sex și să mă distrez. Nu mai am chef de lucruri serioase.’’ Persoana 2 este în dezacord cu această părere.

De aici, putem avea două scenarii.

Cazul 1 :

O persoană calmă și sigură pe ea nu te va obliga niciodată să te comporți într-un anumit fel. Își va exprima opinia cu calm, va face o glumă, va empatiza cu tine. Dacă nu ești de acord cu ea va considera că este perfect normal, fiindcă suntem oameni și avem opinii diferite. Nu te va judeca sau critica pentru modul tău de gândire.

Cazul 2:

O persoană plină de furie și control se va supăra pe tine…și va încerca să iți schimbe punctul de vedere, să te croiască după propriile lui idei, nu să te lase să gândești cum îți dorești. Cel mai probabil o să auzi destul de multă critică la adresa propriei tale idei, critică ce se va extinde la întreaga ta valoare ca om.

Cred că puteți alege deja ce caz preferați, sincer. A fost doar un exemplu mai aplicat, pentru a ilustra că ceea ce arătăm nu înseamnă întotdeauna că este ceea ce suntem. Oamenii adesea poartă măști de superioritate, sperând ca prin control și îndemnare furioasă la acțiune lucrurile se vor schimba. Sinceră să fiu, eu nu mai pot rezona cu această abordare. Consider că dorințele noastre sunt valide, dar dacă nu se îndeplinesc nu este sfârșitul lumii. Putem milita pentru valori și lucruri în care credem, dar fără să îl agresăm pe celălalt, fiindcă este diferit de noi.

Haideți să recunoaștem, adevăratele războaie cu ceilalți se duc în primul rând pe alt front. În interiorul nostru. Întrebarea mea este – cum ieșim din acest război?

Poate am putea  începe prin a ne opri din fugă. A lua o gură de aer și a spune – ,, cu cine e de fapt acest război? Cu ei sau cu mine?’’. De multe ori vom observa că ceea ce vedem înafara  noastră nu este altceva decât o  reflecție a ceea ce se află în interiorul nostru…și ce-i drept, nouă nu ne prea place oglinda. Ne cam zgârie la ochi.

Dacă admitem de la început că adevăratul război este cu noi acest lucru înseamnă să dăm dovadă de curaj, de curajul de a ne afunda în interior și a ne iubi necondiționat. A iubi părțile acelea de care ne dorim cu orice preț să scăpăm – cele negative. Ne va tremura tot corpul numai la gândul acesta, pentru că am fugit atât de mult încât nici nu mai știm cum este să ne fie bine. Ne-am afundat atât de jos în abis, încât să ajungem acum la suprafață pare o nebunie….și totuși ce se întâmplă când mergem acolo? Acolo unde doare? Acolo unde fiecare parte din noi ne spune – ,,hei, uită-te și aici…hei, iubește-mă și pe mine’’. Oare e atât de greu să ne acordăm 5 minute din viață să ne spunem nouă cât de mult ne iubim, să ne luăm în brațe, să ne apreciem?

Poate că războiul nu se vindecă prin luptă și arme. Poate  că adevăratele războaie interioare se pot vindeca numai prin tăcere. Prin oprirea din fugă. Prin curajul de a fi atenți la ceea ce ne doare. Nu prin evitări, evadări și negare. Nu prin învinovățirile aduse celuilalt, ci prin privirea în ochi a vocii noastre critice…și iubirea ei în mod necondiționat.

Vă încurajez să fiți atenți la ceea ce doare. Poate azi pare că acele lucruri sunt niște cioburi de sticlă care vă taie, dar dacă aveți tăria să priviți mai atent veți vedea că acelea sunt adevăratele noastre diamante.

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sfat pentru selectarea modelelor:

Legat de ce spuneam anterior, aveți grijă să filtrați informația, să vă alegeți modelele cu claritate, să vă uitați în spatele unor măști. Priviți dacă valorile voastre se pliază pe omul dintr-o poziție de autoritate.

Eu pun cel mai mult preț pe autenticitate și progres. A veni să bați apa în piuă pe aceiași temă devine la un moment dat redundant…și nu dai dovadă de siguranță, ci doar de control…pe care ,cel puțin, pe mine una, mă lasă rece.

 

Sursă imagine 1 : https://www.caba.org.uk/help-and-guides/information/what-causes-conflict-your-home

Sursa imagine 2 : http://www.writerscafe.org/writing/KodaYamakura/987974/

Sursă imagine 3: https://www.caba.org.uk/

Sursă imagine 4: https://www.quickanddirtytips.com/

The Paradox of Being Human

 

You can be right, happy or human. It’s your choice.

We live in an era where everything is changing at high speed. Technology is starting to occupy most of our lives, relationships are redefined daily and workplaces are not what they used to be. Given this state, the natural response should be seeing ourselves as a work in progress. Is this truly happening today? Not really.

As far as I can see, most of us have this innate need to be right. We want to control each little detail of life. It doesn’t matter if in our search for acknowledgment another’s experience is diminished.

Although our need to be right might be useful in some contexts, such as the workplace, in close relationships this brings us further away from our partners. We all want happy relationships, but lack of empathy is the underlying reason why we don’t have them. We prefer to live alone and be right, rather than listen and be happy. We have a lot to lose today because of this need to have our view of the world acknowledged. Even if we do, sometimes it is still not enough to get out of our own head.

This is the reason why we can end up in social isolation. If we think we are right all the time we don’t make space for the other person to come forth and show us their unique experience. Every person has a different set of eyes and a brain through which they process the human world. Starting anything with the benefit of the doubt and taking into consideration our differences leaves room for conversation…or as I’d like to call it, for true connection.

Today, everyone is talking about how they want to be connected, but in truth, we are more disconnected than ever. We already know why. In our quest to be right we loose what truly matters most – our relationships.

I found it useful to share with you my personal struggle with this matter. Now you can dive deep into the mind of someone who is right all the time. Please don’t get lost:

’’As a person who likes to have her own way, I discovered the drawbacks of this very thing. You can end up isolated and misunderstood. Instead of trying to switch the point of reference, you remain stuck. There is no room for growth. It’s just suicide.’’

I know I talked about what happens, but how can we change this? Stick with me for another personal account:

’’What I did to solve this issue was to doubt myself. To fit another’s puzzle pieces into my own story. I think that what we need right now is not a rigid view of the world, but rather a conversation about vulnerabilities and the stuff we are going through. We put up walls all the time and being right is just a way of protecting ourselves from the unknown, form saying yes to life, from the whole range of human experiences.’’

”Assuming that I can get it completely wrong was the best thing ever. I got to connect with people, listen to their stories and understand the way each idea was shaped inside somebody else’s mind.”

Instead of choosing between being right or being happy, a question of ’’either or’’, I think we need to get to the core of ’’both and’’. To redefine the discussion towards stories and meaning-making. In my view, there isn’t a right answer, only different versions of the same story.

For those who are strong enough to understand that being a human being is a paradox in itself, I can only assume they will live a happy life. For the rest, I think you’ll struggle to try to find ultimate answers to the questions of life. A quest which will only lead to despair, because there are no right answers, only more questions.

Aren’t we just animals circling around the Sun? Just admit, we are living paradoxes and we have no idea what the heck we are doing here, but we are doing it anyway.

Right or happy? Just be wrong for a second. Just be human. It’s the best thing you can be.

Lots of love,
Mădălina Dan

Image source: https://www.vichealth.vic.gov.au/

What it takes to be yourself?

 

”Once you are Real you can’t be ugly, except to people who don’t understand.”

– Margery Williams

 

Hello, dear readers!

I read yesterday a story called “The Velveteen Rabbit” and I wanted to share with you a short paragraph from it. In my eyes, it’s about becoming authentic in life. I will let the paragraph speak for itself. Enjoy 🙂

“What is REAL?” “Does it hurt?” asked the Rabbit.

“Sometimes,” said the Skin Horse, for he was always truthful. “When you are Real you don’t mind being hurt.”

“Does it happen all at once, like being wound up,” he asked, “or bit by bit?”

“It doesn’t happen all at once,” said the Skin Horse. “You become. It takes a long time. That’s why it doesn’t happen often to people who break easily or have sharp edges, or who have to be carefully kept. Generally, by the time you are Real, most of your hair has been loved off, and your eyes drop out and you get loose in the joints and very shabby. But these things don’t matter at all, because once you are Real you can’t be ugly, except to people who don’t understand.”

― Margery Williams, The Velveteen Rabbit

Lots of love and always remember – be authentic each passing day. You can never get ugly, only more beautiful.

Hugs,

Mădălina Dan

Fight for your dreams

 

’’Let go of your story. Tie no weights to your ankles. You can do this.’’

Two days ago I had a mini breakdown. There are days when I feel like this when I want to give up everything. Go back to bed, hide under the covers and never write anything ever again. There are days when I want to give up university, to forget my dreams and trash them all. Then, I remember the reason why I started everything in the first place. I go back to my vision board, only to draw again – this time something better.

Yes, there are days when most of us want to give up on our dreams, I’m sure I’m not the only one. My question is,, what would be left of us if we give up on the single thing we love the most in this life – our dream?’’ For me is writing. For another person might be engineering. For another might be dancing. It doesn’t matter. Your dream is your dream. I know you might make up excuses right now for all your limits, for everything that it’s staying in the way between you and your dreams. I get it. I get it why you do this. That has been me for many years. Years and years in which I told myself why I’m not good enough for writing, why I’m not ready to put myself out there, why I shouldn’t have a voice. Those years are over because when I look back from my death bed I cannot allow myself to see a person who lived her whole life in fear of the unknown. I want to see the person who conquered her worst nightmares since she believed in her dreams. She believed in her dreams more than she believed in herself sometimes. This girl had roadblocks, limits and 1000 reasons why she shouldn’t have done it, but she did. That’s what I want to see – someone who had the courage to ‘turn her can’ts into cans and her dreams into plans”.

What can you do when you are in a gap? When you feel like nothing is adding up? To begin with, close your eyesclose your eyes and imagine the life you want to live, the life of your dreams. Now, open them and start to write. Write what that dream means to you and how badly you want it. Promise yourself that no matter what happens or who stands in the way you will go after your dreams with all your heart, soul and spirit.

If you feel like the end goal is too big, make it small. Each day set a certain time to work on your dream. Each day do something little for yourself. Those days will turn into months, those months into years and sooner rather than later you will realize that you are already living your dream.

Believe me – you can do this. Refuse to give up.

”Life is only a game and the only for you to win is if you play.”

Lots of love,

Mădălina Dan