Posted in Romanian Section, Videos

Ceva fun

13708209_503800903157495_4999400584209683229_o

Hey dragi cititori,

Azi am avut o zi mai ,,depresivă” decât de obicei. Stați liniștiți nu s-a întâmplat nimic. Citesc doar o carte, pe care nu o mai pot lăsă jos din mână – ,, Fata din tren” de Paula Hawkins- și mă face puțin mai tristă pentru că e chiar bună. (Fun fact: tipa ce mi-a recomandat-o se numește tot Paula, Paula Rucoi de fapt și stă în Italia – cu ocazia asta te salut, dragă Paula și să știi că ne lipsești).

Mă rog, hai să trecem la subiect. Fiind super preocupată de această carte, pentru că am ajuns să mă pun în pielea personajelor, am primit un  mesaj random pe Messenger de la unul dintre cei mai buni prieteni ai mei…și mi-a făcut ziua mai frumoasă. Ghiciți ce? Am un amic ce s-a apucat de vlogging. Ce pot să spun? Am numai prieteni faini cu idei extrem de creative. Îl cheamă Victor Antal și are 19 ani (În caz că vă întrebați ce-i cu poza, da el e în poză). Nu vreau să dau prea multe detalii, pentru că noul său vlog va vorbi de la sine. Am văzut primul episod, să zic așa…și mi se pare că e fun, te ține în suspans și prezintă puțin din Sighișoara, orașul meu natal pe care îl iubesc foarte mult. Ce pot să vă mai zic? Aș putea face aici ditamai reclama, de zici că mă specializez în promovare de content, dar prefer să păstrez articolul cât mai scurt ca să nu se piardă din mister.

Vă postez aici videolipul. Dacă vă place, dați un like, share și subscribe. Să aveți cu toții o zi frumoasă.

Cu drag,

Mădă

Posted in Romanian Section

O prințesă prizonieră

dsc_39674

Văd un demon. Un demon alb, dar blând ce mă sugrumă. Un demon numit dragoste, echivalat cu lipsa raţiunii. Am realizat că noi creştem cu poveşti din basme în care prințesa îl întâlnește pe Făt Frumos şi trăiesc fericiți până la adânci bătrâneţi. Ei bine, viaţa reală nu e aşa. Aici poate că prințesa trebuie să iasă singură din ghearele zmeului sau să îşi frângă inima de 10 ori până întâlneşte băiatul potrivit. Poate că  prinţul se rătăceşte în labirintul destinului şi ajunge să iubească multe vrăjitoare până să cunoască o prinţesă cu inima bună. Chiar și  atunci, relația lor nu e lipsită de probleme, pentru că nu există perfecțiune și nu există reguli ale dragostei. Ea își face propriile reguli și ne râde în față, pentru că ne ține în lanțuri. Nu avem de ales. O ascultăm și suferim, pentru că ne readuce persoane uitate în minte. Cum ar fi să realizezi că până și prințesa din basme are inima divizată? O bucățică pentru fiecare persoană iubită.  Dar atunci ce îi mai revine prințului?  Nimic?  Răspunsul: cea mai mare parte. Nu alegem ce simțim. Nu alegem dacă iubim pe cineva pentru toată viața, chiar și dacă nu e persoana de lângă noi. Nu decidem noi, ci iubirea. Suntem doar prizonierii ei. Cred că există și prințese prizoniere, la fel cum consider că și prințul din poveste poate iubi două prințese. E ciudat.  E fără sens. E dragoste, ce naiba?  Nu îi putem da nici măcar o definiție concretă. Sentimente amestecate. Confuzie. Nervi. Frustrări. Plânsete. Zâmbete. Inocență.

Încadrăm iubirea în tipare, o învățăm din povești, o preluăm de la cei mai mari, dar uităm cel mai important detaliu. Dragostea nu se scrie, nu se gândește, ci se simte. Nu există un fel de a iubi sau chiar am iubit. Eu nu cred în trecut când vine vorba de acest sentiment. Experiențele de viață ne formează, iar cele mai vitale lecții le învățăm iubind sau fragmentându-ne inima. Cine spune că uităm oameni din suflet minte. Nu îi uităm, îi anesteziem doar. Sunt unii însă, pe care îi păstrăm pe un podium. Iluziile noastre. Iubiri efemere. Rămân veșnic acolo și ne doare că nu oferim totul prințului, dar nu ne întrebăm: ,,Oare  prințul ne oferă totul nouă?”

Semnat,

O prințesă prizonieră

Posted in Writings

For Emotional People

e

If you are an emotional person, than any distressing event can strike a chord inside your heart. Any event can make you feel helpless or hopeless and despair may be able to set in and overcome you. At least, that’s what I see all around me. People who are really emotional, but choose to hide it. I know that for a lot of  you out there it’s easier to put a wall up between yourselves and the world, but that’s the thing with isolation, it can actually make you feel worse rather than better. I think that we live in a society where we are told what to feel, how to feel and in what degree is fine, but this is a really stupid thing if you ask me. No one and I mean NO ONE has the right to say that your feelings or your experiences aren’t as valuable as someone who went to war or struggled with alcoholism or whatever…because, yes you may not have been in a situation where you may need to overcome physical abuse, for instance, but that doesn’t mean that what you feel is unimportant. Comparing to others, you may feel small or stressing over nothing, but if that event gets to you, it means that you are a human being and a break up can be as traumatic for you as a war is for a soldier. You can have similar symptoms. I’m just saying this to make people understand that each person is different and everybody puts their own subjective interpretation over an event…and yes, it can hurt like hell. You may end up having nightmares. Insomnia. Heartbeats faster than normal. Flashbacks. Need to isolate. Trust issues…and all kind of things…just because of something which actually should be unimportant compared to other stuff. What I do believe is that when you are an emotional person, someone dearly insulting you can have a really strong impact on who you are as a person. Or criticism….or break ups….or fights with friends…or misunderstandings. Yes, emotional people, that’s right. I don’t feel that someone really tells them that it’s fine whatever you are feeling. You have the gift to experience this world differently, because you are sensitive…and that’s not wrong. You can use this to create something amazing and help others…or just help yourself. Show the world the best you’ve got. A misunderstanding can tear you into pieces just like seeing people die is what haunts a doctor. Your experiences are valuable and it depends on the person how things affect you, but I strongly believe that no one puts emphasis on how emotional people have to deal with all the messed up things in this world. It’s really hard and we should be at least grateful. Without them, we wouldn’t have a lot of  books to read or photographs to admire or paintings to hang on the wall. They do go through hell, maybe every day, maybe more than you who are not so emotional. I think we overlook this and treat people who say ,,I suffer because someone rejects me” or because ”I fought with my best friend yesterday and now we don’t get on well anymore” like it’s not a big deal, but it is. Left untreated, everything can escalate. So, just be a good person and listen to what they have to say. Show support. Be there when emotional people need you. It may seem like it’s not a big deal for you, but you can actually help someone in need. Everyone’s problems are valuable and just because you haven’t witnessed a crime that doesn’t make them less important or less traumatic. So, yes, this world is crazy for making emotional people feel like overreacting freaks. They are not. They just feel everything more intense than you could ever imagine…and this is both a blessing and a curse. If you don’t have to face something like this, you are lucky….but if you do and I think most people are….I want you to know that what you feel matters and forget what this world thinks. No one has the right to say how an event or an experience should or shouldn’t affect you….and NOBODY has the right to judge how you feel because of it. They haven’t walked in your shoes. They haven’t lived your life. If you need to cry, do it. Even on the streets. Wherever you feel like it. Who cares if people will look at you like you are crazy? You will feel better. It’s worse to hide your emotions, because they are a part of who you are, especially if you are sensitive. Take care of yourself and never forget that your experiences are as valuable as someone who was raped and just because you didn’t go through something like that, this doesn’t mean that you may not feel at least something similar.
Lots of love,

Queen of Hearts

 

Posted in Writings

Bottling emotions

DSC_0087

Here I am. 1 a.m. Writing. I guess you just can’t decide when inspiration is going to strike, but rather, go along with it. These days I feel lonelier than usual, but in a good way. I feel that all my life has been about helping others, pleasing them or giving advice, but I know for sure what my life hasn’t been about up until this summer  – me. Truly, my life wasn’t about me, because I was so busy with helping everyone in need that I completely overlooked my own problems. My struggles didn’t really matter at all since they weren’t about someone else. When it came to me, I didn’t pay attention to what I was feeling and what I was going through. I know it sounds kind of sad and I believe that it is. I never stopped, at least for one minute and say:,,Enough! I need help” until the situation got out of hand and I ended up being so stressed that I had no choice but to see a psychologist and be on medication.

Now, a few moths after that happened…I am starting to take more and more time to process everything that I went through in the past year or so. It’s not easy and although I feel that I put more space between me and the world, I feel that’s what I need right now, because I don’t feel truly healed. I still believe that there are holes inside my heart that I’m trying to fix and emotions I didn’t process properly at the time….but who can blame me? I’m a human being and I’m entitled to make mistakes. Anyway, I think what helped me the most was writing a book. Yeah, you may think ,,blah, blah, blah, writer stuff or whatever” , but what I truly believe is that when you look at the situation from an objective point of view you start to see things differently. You understand the things you did wrong and think more rational. Think about how you could have acted better. You start to see how interpretations affect relationships, how they can ruin friendships…and you end up thinking that there are 100 different ways you can give meaning to someone’s words or actions, but you would never be completely sure that is the right answer, because everybody is different. So, I decided not to put tags on people and let it be. At that point in my life, what happened to me, made my heart ache and that’s fine. It was my own way of dealing with the situation at hand….but now, I know better. I realize I can’t change the past,  but what I can do is choose how to respond to it….and I choose to shine a positive light on it. I choose to be thankful every day for what my life has to offer, because I don’t know when my journey here is going to end.

I decided to look back on everything that made me feel worthless and see that time in a different way. It was a challenge, but, as days go by, I realize that slowly, I’m starting to understand myself better. I’m beginning to learn how to take better care of myself and create healthy boundaries between me and other people.

Writing a book was like a magic trick for me. It helped me process what I went through, the things that hurt the most. I think it was like a cure in a way, because it gave me an overview over my past year and a half, a time when I was crying almost every day. I bottled a lot of emotions in that period in order to protect myself….and right now, I can honestly say that I still feel the sting of the pain from that period. Every day, I’m releasing more and more of it and I hope that one day, I’ll be free.

I’m hoping for the best for everyone reading this article and I also want to encourage you to take a moment and just think about yourself. In today’s world, where we rush in a lot of places and meet with a lot of people we rarely take the time to really sit with ourselves and notice how  we are feeling and what our life is all about. Trust me, at the end of the day, you’ll be the only person who’s going to hear your own thoughts  and live in your body and nobody else, ever, will know you better than you know yourself. So, I hope you become your best friend, because if you are anything like me and spend your life always thinking about the good of others take a moment and appreciate how an amazing person you are…since you deserve it.

Lots of love,

Queen of hearts

Posted in Romanian Section

Mai există speranță…

DSC_21843

Cine mă cunoaște știe foarte bine că eu nu sunt omul care să se plângă sau să comenteze. De obicei, stau în banca mea și înghit în sec fără să îmi spun părerea, chiar și dacă nu sunt de acord cu discuția purtată. Astăzi, însă, am ajuns la un punct limită și pot spune sincer că sunt îndreptățită. Întotdeauna am recunoscut dacă o persoană este mai bună decât mine într-un anumit domeniu, ba chiar, am și felicitat-o personal sau am lăudat-o altora. Nu îmi e greu să admit dacă cineva mă depășește. Mi se pare firesc să nu le știu eu pe toate. Totuși, când observ că mediocritatea este ridicată la loc de cinste și inteligența aruncată într-un colț, nu mă pot abține să nu spun nimic.

În zilele noastre oricine face o salată de cuvinte este scriitor. Spun acest lucru cu mare părere de rău, pentru că observ cu ochii mei cum s-a degradat literatura. Stau și mă întreb: ,,De ce mai învățăm la școală să scriem corect? Să folosim semne de punctuație și ortografie dacă oricum creăm așa zise opere de artă fără să ținem cont de cele învățate?” Opere fără pic de structură. Fără început, mijloc sau sfârșit. Aceste lucruri am ajuns să citesc în ultima perioada. Mai grav, să văd cum sunt lăudate și li se acordă premii. Trist, foarte trist. Adevărul este că promovăm mediocritatea. Nu sunt atât de vinovați autorii, cât cititorii. Oamenii nu mai știu ce înseamnă literatură. Nu spun că romanul ,,Ion” era extraordinar, dar măcar erau respectate normele literare. Avea totuși o coerență. Astăzi, putem să facem un terci de cuvinte și suntem aplaudați. Îmi e și rușine să mai spun că scriu într-o astfel de lume unde publicul preferă să citească lucruri banale. Ce se va alege de literatură? Continui să mă întreb. Deși sunt dezamăgită de ceea ce văd, știu că încă mai există oameni care apreciază tot ceea ce înseamnă opere de bun gust. Oameni care încă înțeleg că nu ești scriitor doar dacă pui cuvinte fără sens într-o proză lipsită de organizare. Oameni care încă știu să scrie corect gramatical și nu distrug ceea ce s-a clădit timp de zeci de ani. Eu sunt norocoasă că am cunoscut astfel de oameni. Deși mulți dintre cei care citesc preferă mediocrul, există încă mulți care aleg literatura de calitate. De aceea, sunt mândră. Pe restul pot doar să îi compătimesc.

Sunt conștientă că gusturile nu se discută, dar e o diferență totuși în a citi ceva ce poate scrie oricine și a citi ceva bine scris. Puțini sunt cei care mai știu să scrie. Putem măcar să ne bucurăm că astfel de oameni încă există.