Managementul Sufletului

”Nu știu de ce vorbim atât de mult de managementul timpului, cred că ar fi mai bine să vorbim de managementul sufletului.”

Pornind de la această propoziție aruncată  în jurnalul meu, am  început să îmi pun întrebări legate de motivul pentru care mi-am cumpărat o agendă. Am zis și eu să fiu mai productivă…și uite că aici e ,,noua mea agendă’’. Doar că vedeți voi socoteala de acasă nu prea merge cu cea din târg, târgul fiind viața mea.

După câteva zile de organizat cu precizie activitățile pe care doream să le realizez, am conștientizat următorul lucru: făceam tot ceea ce trebuie, dar nu ceea ce îmi place. Eram un cal de bătaie care muncea toată ziua, dar fără să fie cu adevărat fericit. Așa că mi-am pus următoarea întrebare: ,, okay, dar până la urmă de ce am această agendă?’’. Răspunsul a iscat și mai multe controverse: ,,pentru a face din ceea ce iubesc o prioritate’’. Interesant.  Atunci probabil agenda mea nu era construită bine, fiindcă problema nu era managementul timpului, ci managementul sufletului. Concluzia aceasta m-a determinat să încerc ceva nou. Aș spune chiar….creativ. În loc să mă limitez la clasicul to do list, am început să colorez, să desenez, să scriu citate motivaționale și să țin cont de visele mele în fiecare zi. Era o abordare diferită…și totuși parcă era cea pe care sufletul meu o voia. Mai mult, i-am dat și un nume agendei mele. Am scris mare pe prima pagină ,,MANAGEMENTUL SUFLETULUI’’. După toate acestea mă simțeam de parcă aș fi vorbit cu cel mai bun prieten atunci când o deschideam.

Aceasta a fost povestea mea despre agende…dar ar putea fi a ta sau a oricui care are probleme cu managementul timpului.  Consider că vorbim prea mult despre cum ,,nu avem timp’’ când de fapt adevărul ar fi altul. Adevărul este că nu facem din lucrurile pe care le iubim o prioritate. Le aruncăm undeva acolo în fundul minții și uităm de ele. Trăim nu pentru noi, ci pentru ceilalți, pentru tot ceea ce ne spune exteriorul că trebuie să facem. Din frică și scuze ieftine uităm de ceea ce contează cu adevărat – de vise, de prieteni, de familie, de relaxare și hobbyuri care ne fac să zâmbim. . Ați putea să râdeți de mine sau să mă dezaprobați, dar eu cred că e mult mai eficient să avem o agendă pentru managementul sufletului. O agendă care să nu fie un loc plin de presiuni din exterior și to do lists. Nicidecum. Ci o agendă nouă. O agendă care să ne reflecte visele, speranțele, adevăratele priorități și poftele inimii. Cred că aproape orice om ar deschide cu drag acea agendă în care scrie ,,te iubesc’’ în fiecare dimineață sau 3 lucruri pentru care e recunoscător….și nu doar atât. Fiecare ar deschide cu drag un loc în care vede cât de importante sunt visele lui, cât de apreciat e de ceilalți și cât de multe a realizat până acum.

Poate acest concept de managementul timpului a fost aruncat prea des sus la fileu și nu l-am analizat niciodată. Dragilor, vă garantez că avem suficient timp într-o viață să facem tot ce ne propunem. Eu sugerez altă abordare – să avem grijă de propriul suflet…și timpul se va alinia în funcție de el.

Vă îmbrățișez cu drag,

Mădălina Dan

Pentru resurse suplimentare vă recomand următorul filmuleț:

Advertisements

Oare Nu Vede Nimeni, Soarele?

Eram pe coridor…și deși jumătate din dimineață mă plânsesem de cât de mult îmi urăsc viața, deodată mi-am ajustat privirea și am văzut…..soarele. Bine, poate nu chiar soarele per se, dar natura, copacii, trotuarele din parc, modul în care lumina îi atingea, îi mângâia prin căldura și simplitatea ei. Priveam toate acestea printr-un geam imens din facultate. Mă simțeam prinsă cumva, de parcă nu aș fi putut să ies, închisă într-un spațiu lipsit de viață. Am privit natura și apoi mi-am privit colegii – majoritatea erau preocupați de licențe, de note, stăteau cu telefonul în mână, navigau pe rețelele de socializare; mulți vorbind, dar cu adevărat deconectați unii de ceilalți. Îi observam așa uimită, auzind zumzetul de glasuri care se estompau în timp ce mintea mea formula următoarea întrebare – ,,chiar sunt singura care vede soarele?’’. Nu aveam cum să știu acest lucru în mod obiectiv, dar nu asta e ideea.

Morala întregii povești stă în aprecierea lucrurilor mici, de zi cu zi. De câte ori nu ne pierdem pe noi în muncă, ne ancorăm rigid în tot ceea ce avem de făcut și uităm să prețuim cel mai simplu și relevant lucru – momentul prezent? Lăsăm clipa să ne zboare printre degete, iar apoi ne plângem că așa și pe dincolo. Nu trăim azi. Trăim ori în trecut, ori în viitor, niciodată în prezent, unde am putea fi cu adevărat fericiți.

Ce am făcut eu în această poveste? Citiți în continuare și veți afla.

Am învățat să mă apreciez pe mine, să mă iubesc necondiționat, deși să fiu sinceră, uneori era al naibii de greu. Mai ales în zilele în care tristețea mea era mare, mare cât China și da, astăzi era una din acele zile. Mă criticam adesea pentru faptul că sunt diferită, că văd lumea din altă perspectivă, iar astăzi nu era o excepție. Vocea critică din capul meu începea ,,Da, doar tu trebuie să fii tot timpul altfel, nu?. Vocea aceea ce nu mi-a dat pace toată dimineața. Mă făcea să mă simt lipsită de valoare.

Îmi criticam sensibilitatea pentru frumusețea ei până când lucrurile mici mi-au arătat că a fi sensibil nu e un lucru chiar atât de rău. Acea sensibilitate care mă apropia destul de mult de depresie și se înțelegea foarte bine cu stările mele tranzitorii de deprimare, era de fapt un atu în viața mea. Ea mă făcea să fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce am, să mă bucur de clipele frumoase alături de cei dragi, să simt cum artista din mine iese la suprafață puțin câte puțin. Acea sensibilitate mă determina să scriu, să îmi pun cuvintele de pe buze și din minte pe hârtie. Sensibilitatea mea mă făcea să văd soarele, printre ziduri și ,,închisori’’ și povești despre licență. Eu priveam un singur lucru – lumina. Cam așa eram eu – diferită.

Poate că tocmai aceasta era problema…că nu priveam lucrurile ca ceilalți. Culmea culmilor, se pare că problema mea era de fapt soluția, dacă reușeam să văd tot timpul soarele, indiferent de nori.

Până data viitoare, vă îmbrățișez. >:D<

Cu mare drag,

Mădălina Dan

 

 

 

Sursa imaginii 1: http://eskipaper.com/

Sursă imagine 2: https://www.facebook.com/TheDanetteMay/

Sursă imagine 3: https://quotefancy.com/

 

 

Mismatch And My Brand New Heart

Going through the break-up is not an easy thing, especially when something that is going on between you and another person ends suddenly. You never receive a response. A goodbye text or even a phone call. Things just end.

You know that just like leaves, people change forms and what once used to fit perfectly in your heart, it fits no more. A clock who ran out of its time. A never-ending pain, loneliness inside. A break-up. Only if you could call it a breakup. Instead, you are forced to call it a mismatch, a dismantling of the pieces of your existence, another time when you gave away too much and received back too little. Just another time when your heart was burning, longing without you knowing why. Without understanding how it happened again – just another failure. And sometimes you wonder if you are the failure or the other person just failed to see your innate value.

Maybe going through a break-up is easier than having a mismatch. Easier than silence and leaving room for interpretation. Easier because you somehow have some kind of closure. With mismatches is always tricky – the other person might leave room for a comeback, for messing you all over again, for stomping on your heart until you decide that it’s over. Only if it were that easy when your mind makes up a thousand of reasons why he or she was good for you.

Truth is, both of them suck but I think mismatches are more painful, more damaging for your health or your heart. I think depressive symptoms are painful like that when they make their presence shown in the dark of the night. The moments when you prefer to go to sleep or talk to someone. It’s an unending void of unhappiness that seeps you inside yourself. It’s a pain that keeps growing on you…and somehow never healing, an old friend coming back to say: ’’hi’’. Yeah, depressive symptoms are funny like that.

Mismatches are painful because you don’t get to say your last words. You don’t get to say goodbye. It’s a slow death of the parts of yourself you thought you needed…but never dared to get them back. Someone else just took them, without your permission…and now you are left here to stare at walls and wonder  ’’what happened to us when only yesterday we were fine?’’. But you know it doesn’t matter, not for him, anyway. You were just another girl, another abandoned kid left by her mother to wonder in this world alone. Another pain in the ass….and somehow you found yourself unworthy, depleted of love. You found yourself unworthy and not good enough….and you believed it….you believed the lies…and now you are crying while writing this…you are crying with tears falling down so that the demons will hear it. That you are healing.

This crying is some kind of washing away of everything there is rotten inside, except there is nothing rotten within you. There is nothing to be fixed, just more pieces to be loved,  uncovered and cherished. Just more of yourself to be tucked in at night and hugged and read good old time stories to.

You believed for a moment that this mismatch took your time away. It took your heart away and managed to untangle your veins from the unhappiness of life. That you were over but after a while, you managed to see it just the way it was always supposed to be seen – a wrinkle in time, another experience, another way for you to discover just how strong you were without a man in your life. And now you are writing, now you are determined to see your worth and love yourself above all else. Now you are a diamond glowing in the dark.

Here you are, crying…and after the tears comes the laughter, the smile, the bittersweet happiness that the Universe knows best, that the Universe had other plans for you and you decided not to listen.

Control. Resistance. Everything in full blown. You threw it at them…yet, still, they didn’t listen. ’Cause the Universe couldn’t care less about your stupid plans. You know what they said ‚’’If you want to make God laugh, tell Him your plans’’’….and that’s exactly what you did, girl. You arranged everything to fit perfectly except none of the pieces fit unless you were true to yourself. And you were not true to yourself, staying strong in your therapist’s office just like that.

’’Be honest with your pain. Ask for help.’’ Pieces of advice you should have followed, but you didn’t….so instead of scolding you learn to love yourself, you learn to appreciate every part of the journey. You learn to laugh out loud and cry tears of gold and smile at this amazing experience called life…because in the end, everything was beautiful.

A mismatch? What if this ’’mismatch’’ was not just what you wanted, but exactly what you needed to be propelled towards a life of greatness, a life in which you are truly a writer?

Keep dreaming, girl. Maybe mismatches are just stepping stones towards your greatness.

Lots of love,

The Heart of An Aspiring Writer

Image source 1 & 2: https://sayingimages.com/

Image source 3: http://spiritualcleansing.org/

Războiul din interiorul nostru

Considerăm că o ,,lovitură’’ asupra altuia ne va face tristețea să dispară.  Ne va face, în sfârșit, fericiți. Așa că nu pierdem timpul și trecem direct la …..acțiune.

Mergem acolo sus, pe o poziție de autoritate și ne batem cu pumnii în piept.  ,,Ceilalți sunt de vină, ceilalți sunt monștri; noi suntem îngeri ; lumea ar fi mai bună dacă ați asculta ce zicem noi’’. Minunat mesaj, aș putea spune, dacă nu ar fi transmis dintr-o lipsă de responsabilitate totală asupra propriei persoane.

Ca un om ce face parte din domeniul sănătății mentale (spun acest lucru fiindcă studiez psihologie) mă deranjează când văd ce se promovează în societatea actuală. Pornesc din start de la asumpția că lumea nu e corectă, așa că nu mă mai înfurii, (grație terapeutei mele minunate care mi-a arătat în  ultimele două săptămâni cum să flexibilizez ideea aceasta de dreptate absolută). Însă acest lucru nu înseamnă că nu mă simt deranjată de modelele negative care se promovează în media, la evenimentele din oraș sau pe rețelele de socializare. Mi se pare că în ziua de astăzi nu mai știm să discernem ce e corect și ce e greșit. Nu mai știm să filtrăm informația.

Eu studiez psihologie, iar acest lucru m-a învățat să văd anumite nuanțe, doar că pentru un om de rând care habar nu are de acest domeniu și de cum funcționează mintea umană, e ușor să cadă în capcana de a susține ca mereu există o luptă între noi și ei, ei cei care ne rănesc. Ce se întâmplă sub această fațadă de om puternic, militant pentru dreptate absolută, este ,de fapt, problematic.

Sub masca de putere, curaj și încredere se află o persoană cu răni nevindecate din trecut. O persoană plină de furie și de durere. Practic, un copil care a fost iubit doar dacă îndeplinea condiția x,y sau z. Vă puteți imagina cum această condiție impusă în copilărie din exterior naște alte condiții atunci când crești – condiții asupra celorlalți.  De obicei sună cam așa ,,eu trebuie să….lumea trebuie să….ceilalți trebuie să…’’. Credem că dorințele noastre e obligatoriu să devină realitate, altfel o dăm în ,,totul e groaznic și catastrofal ; cel mai rău lucru din lume; o să mor’’. Ce vreau eu să spun, arătând modul de gândire din spatele persoanelor puternice prezentate este să reflectăm asupra lucrurilor. Să vedem cum de fapt cei care urlă și țipă că lumea ,,trebuie să fie așa și pe dincolo’’ sunt de fapt nesigure pe ele. Ca să fie mai simplu, o să vă dau un exemplu:

În urma unei discuții despre diferite lucruri, se aduce în vorbă ideea de relație.  Una dintre persoanele implicate comunică exact în acest mod: ,,relațiile sunt o prostie, ce mai, prefer doar să fac sex și să mă distrez. Nu mai am chef de lucruri serioase.’’ Persoana 2 este în dezacord cu această părere.

De aici, putem avea două scenarii.

Cazul 1 :

O persoană calmă și sigură pe ea nu te va obliga niciodată să te comporți într-un anumit fel. Își va exprima opinia cu calm, va face o glumă, va empatiza cu tine. Dacă nu ești de acord cu ea va considera că este perfect normal, fiindcă suntem oameni și avem opinii diferite. Nu te va judeca sau critica pentru modul tău de gândire.

Cazul 2:

O persoană plină de furie și control se va supăra pe tine…și va încerca să iți schimbe punctul de vedere, să te croiască după propriile lui idei, nu să te lase să gândești cum îți dorești. Cel mai probabil o să auzi destul de multă critică la adresa propriei tale idei, critică ce se va extinde la întreaga ta valoare ca om.

Cred că puteți alege deja ce caz preferați, sincer. A fost doar un exemplu mai aplicat, pentru a ilustra că ceea ce arătăm nu înseamnă întotdeauna că este ceea ce suntem. Oamenii adesea poartă măști de superioritate, sperând ca prin control și îndemnare furioasă la acțiune lucrurile se vor schimba. Sinceră să fiu, eu nu mai pot rezona cu această abordare. Consider că dorințele noastre sunt valide, dar dacă nu se îndeplinesc nu este sfârșitul lumii. Putem milita pentru valori și lucruri în care credem, dar fără să îl agresăm pe celălalt, fiindcă este diferit de noi.

Haideți să recunoaștem, adevăratele războaie cu ceilalți se duc în primul rând pe alt front. În interiorul nostru. Întrebarea mea este – cum ieșim din acest război?

Poate am putea  începe prin a ne opri din fugă. A lua o gură de aer și a spune – ,, cu cine e de fapt acest război? Cu ei sau cu mine?’’. De multe ori vom observa că ceea ce vedem înafara  noastră nu este altceva decât o  reflecție a ceea ce se află în interiorul nostru…și ce-i drept, nouă nu ne prea place oglinda. Ne cam zgârie la ochi.

Dacă admitem de la început că adevăratul război este cu noi acest lucru înseamnă să dăm dovadă de curaj, de curajul de a ne afunda în interior și a ne iubi necondiționat. A iubi părțile acelea de care ne dorim cu orice preț să scăpăm – cele negative. Ne va tremura tot corpul numai la gândul acesta, pentru că am fugit atât de mult încât nici nu mai știm cum este să ne fie bine. Ne-am afundat atât de jos în abis, încât să ajungem acum la suprafață pare o nebunie….și totuși ce se întâmplă când mergem acolo? Acolo unde doare? Acolo unde fiecare parte din noi ne spune – ,,hei, uită-te și aici…hei, iubește-mă și pe mine’’. Oare e atât de greu să ne acordăm 5 minute din viață să ne spunem nouă cât de mult ne iubim, să ne luăm în brațe, să ne apreciem?

Poate că războiul nu se vindecă prin luptă și arme. Poate  că adevăratele războaie interioare se pot vindeca numai prin tăcere. Prin oprirea din fugă. Prin curajul de a fi atenți la ceea ce ne doare. Nu prin evitări, evadări și negare. Nu prin învinovățirile aduse celuilalt, ci prin privirea în ochi a vocii noastre critice…și iubirea ei în mod necondiționat.

Vă încurajez să fiți atenți la ceea ce doare. Poate azi pare că acele lucruri sunt niște cioburi de sticlă care vă taie, dar dacă aveți tăria să priviți mai atent veți vedea că acelea sunt adevăratele noastre diamante.

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sfat pentru selectarea modelelor:

Legat de ce spuneam anterior, aveți grijă să filtrați informația, să vă alegeți modelele cu claritate, să vă uitați în spatele unor măști. Priviți dacă valorile voastre se pliază pe omul dintr-o poziție de autoritate.

Eu pun cel mai mult preț pe autenticitate și progres. A veni să bați apa în piuă pe aceiași temă devine la un moment dat redundant…și nu dai dovadă de siguranță, ci doar de control…pe care ,cel puțin, pe mine una, mă lasă rece.

 

Sursă imagine 1 : https://www.caba.org.uk/help-and-guides/information/what-causes-conflict-your-home

Sursa imagine 2 : http://www.writerscafe.org/writing/KodaYamakura/987974/

Sursă imagine 3: https://www.caba.org.uk/

Sursă imagine 4: https://www.quickanddirtytips.com/

Cum să fii fluture?

Încă lucrez în terapie la problemele mele de anger management și control excesiv. Bineînțeles, descopăr frecvent lucruri noi. Deși am făcut progrese, pentru mine încă iubirea adevărată e un work in progress…și cred că pentru toți ar fi drăguț să fie. Bineînțeles, acesta este un deziderat și nu calea ultimă. Anyway, back to the story. Vorbeam de progres. E frumos când faci progrese în viață, când atingi acele obiective pe care ți le setezi, când simți cum fiecare clipă contează pentru că te îndrepți spre persoana care îți dorești să fii.

Eu una vreau să fiu fluture. Să îmi deschid aripile și să zbor…dar pentru asta am nevoie să renunț la a fi omidă…și încep încet, încet, să mă deschid, să îmi iubesc copilul interior, să îmi dau jos zidurile. Am încă multe probleme și nu sunt perfectă, dar hey, încerc, încerc în fiecare zi să fiu mai bună.

Cred că am un magnet pentru situații problematice (poate o fi vreun fel un fel de side effect de a fi la psiho, cine știe?) așa că mă ard de multe ori și învăț din greșeli. Doar suntem oameni, nu? Totuși, singurul mod de a progresa este prin a  face greșeli.

Voi vă amintiți cum eram învățați la școală că e o prostie să faci greșeli? În capul meu era ilogic. Păi doar…nu așa învățăm?

Și acum uitați unde suntem. Majoritatea avem acea nevoie de a fi perfecți, de a face totul la linie, de a nu dezamăgi. Inclusiv eu. Cred că îmi pot lua medalie de aur în perfecționism și critică excesivă. Dar hey, cum am spus, e okay, suntem oameni. Tragem o gură bună de aer, ne canalizăm forțele, ne întoarcem la maturitate și acceptăm iubirea de sine. Acceptăm că uneori nu putem face totul la linie, că procrastinăm, că o dăm în bară, că nu ne iese mărirea la facultate sau relația pe care am visat-o, că nu avem toate răspunsurile acum…și totuși încercăm, încercăm să fim mai buni.  Cred că uneori a încerca e cel mai admirabil lucru din lume. Doar progresul apare din încercare și eroare, apoi din ajustare și învățare.

Oare dacă greșim constant și ne adaptăm la fluxul vieții doar așa învățăm? Hmmm…asta e nou – să ne iubim pe noi, să fim imperfecți, să realizăm că de fapt imperfecțiunea ne face frumoși. Și noi care toată viața am crezut că perfecțiunea e dezideratul, acum se schimbă macazul? Și eu m-am întrebat același lucru când am început să fiu vulnerabilă ….dar sincer, cred că da. Cred că progresul se obține prin încercare – erorare. Doar așa reușești în viață? Asta e o întrebare bună de reflecție.

Oricum, e timpul pentru mine să devin fluture…așa că încep  să îmi iubesc greșelile și să văd frumusețea din ele. Încerc să nu mă mai critic de parcă aș fi cel mai mare dușman al meu, încerc să mă iubesc pe mine…și deși a fi fluture e un progres constant, îmi deschid aripile mult, mult și zbor de câte ori pot. Îmi e greu, dar încerc, încerc să fiu mai bună…doar nu suntem noi, oamenii, un work in progress?

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sursă imagine 1: https://www.picturecorrect.com/t

Sursă imagine 2: https://www.jccscpa.com/