Despărțire cu text universal

Disclaimer: Această poezie este un pamflet și trebuie tratată ca atare. (Totuși, mai spune-i inimii să nu mai bată greșit din când în când).

Ai trecut vreodată printr-o despărțire? Știu că probabil o să zici ,,DA’’, dar eu  mă refer la cea clasică. Mă refer la acele despărțiri când tu ești super anxioasă că el te-a trădat și îți faci zeci de mii de speranțe în cap despre relația minunată pe care o aveați și el sigur te iubește și se va întoarce pentru că tu ești un ursuleț adorabil și drăguț. Erați făcuți unul pentru celălalt…tu știi mai bine….tu știi mai bine ce simte el….tu ești în capul lui….tu știi că te vrea pe tine. Dacă aș avea un semn de stop ți l-aș pune în față, numai ca să vezi cum scrie ,,STOP’’.

Bate la ușă realitatea, cu prietenul ei creierul, care îți spune că tu cam…greșești. Fiindcă  el s-a despărțit de tine. Și pentru că suntem în ,,luna iubirii’’ (haha, de parcă iubirea de sine e doar în februrarie, nu tot anul) mi-am propus să fac haz de necaz cu această poezie care ilustrează toate vechile mele anxietăți…și nevoia mea ridicată de control…și lipsa mea de responsabilitate pentru gândurile obsesive.

Dragi bărbați, nu mă iau de voi, dar să fiu sinceră, un mic sfat, data viitoare, mai updatați-vă textele pentru despărțiri…sau sunați-mă să vă dau idei. Sigur găsesc câteva replici  de despărțire mai…amuzante (hmmm…poate ar trebui să fac o postare despre asta??). Friendly advice – când vreți să vă despărțiți de o femeie, măcar fiți autentici.

Dragi femei, nu mai fiți victime. Dacă totuși aveți depresie și ideație suicidară după vreo despărțire, consultați un psiholog. Sincer vorbind, lăsând gluma la o parte, problemele mentale nu sunt o joacă. Și vă rog, fiți responsabile. Știu că uneori bărbații pot acționa super stupid, dar honestly, și noi femeile acționăm impulsiv, în loc să ne respectăm nevoile și limitele. Deci e egal. Așa că deși e scrisă la feminin, poezia se referă la ambele genuri. Cred că mulți dintre noi trecem prin faze dinastea adolescentine (unii mai târziu în vârstă, dar e okay – flashback cu versiunea mea de 16,17,18, 19 și 20 de ani J)) ).

Sharing is caring…deci aici e, vă invit să citiți ,,despărțirile mele’’:

Cred…că există un fel de text universal de a te despărți de o femeie, varianta bărbați:

,,Eu nu mai simt nimic pentru tine…’’

Am auzit asta de la 4 tipi diferiți și ghici ce? Culmea…

Toți încă mai simțeau.

De parcă sentimentele îți dispar așa peste noapte, ca anestezia

O injectezi…și își face efectul.

Nu!

Sentimentele sunt pe un continuum…

Ne curg prin vene ca sângele, uneori le gustăm pe buze ca vodka

Înainte să ne trezim în pat, singure și goale

Pentru că prostul a uitat să-nchidă ușa-n urma lui.

Și ne e frig și teamă de tot

Tremurăm de parcă am fi oameni de zăpadă

Cu trupuri mici și plăpânde,

Inimi ce se zdrobesc și crapă

Piese de puzzle ce nu-și mai găsesc locul.

Cădem ușor, ușor în abis

Ne afundăm în alcool

Și ne dorim doar să uităm de tot ce s-anîntâmplat…

De parcă uitarea ar fi posibilă

Când persoana aia era universul și când a plecat a luat totul cu ea.

Și nu, nu promovez ideația suicidară,

Dar știu că dacă ai trecut printr-o despărțire cam vrei să….mori

Să uiți de viață, de existență, de tot…

Până și prietenii sunt fraieri că nu te lasă singur,

Să îi scrii o scrisoare să îl duci pe…

Drumul cel bun.

,,Care drum, frate? Care drum?’’

Pentru că doare și plângi și îți curg lacrimi și te gândești

Mi-aș dori să îmi scot inima din piept,

Să o pun lângă mine la un pahar de vodkă și să îi spun:

,,Ce proastă ești!!!

Fraiero, vine altu’

Și dacă el vrea să se f**ă

Lasă-l,

Măcar nu-ți f**e ție ritmu’ și creierii, ratatu.

Bă, ce-i drept:

,,Mai dulce-i p**da ca alcoolul,

Așa că…nu comentez.

Încerci să te ridici zicând

,,Hai, inimă, că poți, mai bate altă dată

Nu juca teatru,

Că rănile se vindecă.

Încerci doar să îți sugrumi cenușa din interior,

Să nu mai plângi ca disperata…

Și nu merge!!!

Inimă, ești defectă.

Încerc să mor și tu mă faci să trăiesc,

Să simt,

De ce?

,,Mai dute d**cu’’

Semnat capu’.

P.S: Pentru toți tipii dina viața mea cu care am avut ceva ,,chestie’’ mersi, mersi că m-ați făcut să gândesc irațional și să mă enervez. Acum are lumea cu ce rezona, iar eu am de ce râde. Bonus, am devenit cea mai bună versiunea mea din cauza asta. Vă sunt etern recunoscătoare (eu și cititorii) . Vă îmbrățișez dulce.

P.S 2: Am  un amic  care a contribuit cu 1 vers la această creație literară și pe această cale vreau să îi mulțumesc. Thanks for the inspiration 🙂

P.S 3: Îi mulțumesc mult amicei mele care m-a determinat să urc pe scenă cu poezia. A rămas așa de suflet pentru mine.

Până data viitoare, nu uita-ți să vă despărțiți universal (glumesc). Aveți grijă de voi și faceți haz de necaz că nu strică. Lumea e shit și așa, nu e nevoie să o faceți voi mai sumbră.

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sursă imagine 1 și 2: /www.someecards.com/

Surșă imagine 3: http://fabafter40.tumblr.com/

Advertisements

De ce e important să ai modele în viață?

Ne-am uitat valorile. Ne-am uitat pe noi într-un colț. Am construit o groapă și ne-am afundat acolo sinele real. Ajungem să purtăm măști, doar așa e la modă mai nou. Ne punem armură peste armură și apoi ne plângem că ceilalți nu sunt lângă noi…păi logic, doar nu pot avea grijă de un zid, ci de o persoană reală. În ziua de azi, bunul simț și cei 7 ani de acasă sunt aruncați pe geam. Ne băgăm picioarele în dorințele și nevoile altora, fiindcă viziunea noastră despre realitate e cea corectă. Nu-i așa? Avem pretenții peste pretenții și doar știm să cerem, dar când e vorba să oferim cri,cri. Da, aud și eu greierii. Vrem o relație sănătoasă, dar  suntem inadaptați la realitate. Nu gândim rațional, dar cerem raționalitate de la ceilalți. Nu suntem empatici, dar cerșim empatie la fiecare colț. Suntem niște ipocriți care cred că li se cuvine totul.

Dacă tratezi omul ca preșul de pe jos de multe ori așa ajungi să fii tratat. Nu e mare filozofie. Eu nu vorbesc de răzbunare aici, ci de niște limite. Un om care se respectă nu o să îți permită să îl minți, înșeli sau să îl jignești. O să îți comunice asertiv ceea ce îl deranjează, iar dacă tu nu poți modifica acest comportament atunci o să se ridice și o să plece. El nu e jucăria ta să îl mânuiești cum ai chef. Nu mă interesează ce fel de probleme ai, chiar și psihiatrice, asta nu e o scuză să te comporți lipsit de bun simț față de un om. Ține de caracter și de valorile pe care ți le formezi în viață. Da, okay, ai avut o viață grea…și ce dacă? Nu există scuze dacă te afli în suferință zi de zi. Tu ești unde ești din cauza ta, iar când o să fii responsabil pentru propriile fapte și o să încetezi să mai găsești scuze atunci poate o să faci ceva.

Noi suntem de vină. Suntem de vină că ne plângem toată ziua, relațiile nu merg, sistemul educațional e la pământ. Noi suntem de vină că acceptăm un astfel de sistem. Suntem de vină că am ajuns să considerăm bunătatea drept prefăcătorie și să călcăm în picioare oamenii care ne oferă respect. Suntem de vină că nu știm să apreciem tot ce ne oferă viața  și să găsim lecția în fiecare eveniment.

Credem că știm totul și ne izolăm social. Dacă eu stau pe un munte nu pot fi rănit. Haha. Ei bine, eu am stat pe un munte 21 de ani și da, ai dreptate. Nu poți fi rănit, dar nu poți fi nici iubit.

Am tot cerut și cerut de la ceilalți fără să ofer în schimb, am avut doar pretenții. Până am ajuns la concluzia că dacă îmi fabric toată ziua scuze ieftine nu merg în direcția în care îmi doresc. Mi s-au întâmplat multe și da, încă sunt tânără și învăț din experiențe. Mă educ în fiecare zi, deoarece știu că cine nu se educă o să ajungă să moară emoțional, spiritual și mental. O să rămână la același nivel învechit, ca un bibelou. Vrei să stai în izolare? Foarte bine, îți arăt muntele și peștera și îți spun și cum să o faci. E alegerea ta. Eu nu mai aleg asta. Mi-am dat seama că atunci când ai conexiuni reale cu oamenii lumea ta se schimbă. Mi-am dat seama că prietenii adevărați nu se pot măsura în cuvinte, ci în bătăile inimii.

Am cunoscut oameni al căror caracter m-au lăsat fără cuvinte. Oameni plini de iubire și de speranță pentru viitor, pentru o lume care i-a călcat în picioare, dar nu s-au lăsat. S-au ridicat și au construit ceva din acel noroi. Pentru acei oameni am eu respect, ei sunt modelele mele în viață. Ei au avut ceva ce puțini au în ziua de azi – curaj. Curajul să fie diferiți într-o lume în care conformitatea e la ordinea zilei. Prin autenticitatea, vulnerabilitatea și iubirea lor față de ceilalți au schimbat ceva, cel puțin pentru mine…și sunt convinsă că și pentru alții. Culmea, modelele mele nu avea ziduri. Aveau metafore și experiențe pe care mi le-au povestit. Aveau dorința de a face ceva mai bine decât în trecut. De la ei am învățat să mă educ, să sper, să cresc, să aspir spre absolut și infinit. Nu erau inumani, nu erau cu 15 mii de armuri și măști, ci erau ei, iar prin autenticitatea lor am avut parte de conversații reale. Mi-au zis să mă  educ, să sper la o lume mai bună, să cred în visele mele și să nu mă opresc din drum oricât de greu ar fi. Acei oameni m-au învățat pe mine tot ce știu azi.

Chiar cred că alături de ei am descoperit psihologia. Nu în cărțile de neuroștiințe sau în modelele complexe pe care nici măcar nu le mai țin minte. Nu în termeni tehnici sau în lucruri abstracte. Nu. Am învățat psihologie de la oamenii care au deschis ochii la viață, care au trăit în inima lor sentimente extrem de profunde, și-au dat cu capul de pereți și cu genunchii loviți s-au ridicat. Acei oameni m-au învățat să trăiesc, să risc, pentru că viața însăși e un risc.

Nu am învățat psihologie din note și din cărți, ci din vise și zâmbete și discuții la mese. Da, de acolo am învățat. Facultatea mi-a dat niște cunoștințe, dar erau irelevante comparativ cu viața. De multe ori datele nu se pliau pe concret, pe ceea ce se întâmplă cu adevărat. Acei oameni care au îndrăznit să clădească ceva au mers dincolo de paradigme sau teorii, au ajuns aproape de sufletul celuilalt și au fost acolo, prezenți. Au ascultat. Au căutat. Au învățat constant. Acei oameni m-au făcut să visez la absolut…și să lucrez să devin cea mai bună versiune a mea. Am toleranță scăzută față de turmele de oi, dar în schimb îmi plac leii…pentru că ei ies din rând.

Mă gândeam zilele acestea cum ne găsim drumul în viață și am realizat că drumul în viață se află deja în noi. În sufletul fiecăruia. Avem doar nevoie să dăm deoparte tot ceea ce nu reprezintă el și vom fii cu adevărat fericiți.

Așa că dacă vrei să îți pui armuri foarte bine, fă-o, dar dacă vrei să fii cu adevărat fericit renunța la ele și trăiește exact așa cum ai fost creat – autentic.

Pentru resurse suplimentare recomand:

 

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sursă imagine 2: https://africanleadership.co.uk

Sursă imagine 3: https://www.jobbertechtalk.com/

Sursă imagine 4: https://www.amazon.com/

Vocea ta contează!

 

Dragă cititorule,

Dacă stai închis în camera ta, ținându-ți gura închisă ori de câte ori vezi nedreptate în lume sunt aici să îți spun că vocea ta contează. Poate nu crezi asta acum. Poate nu crezi că ești destul de puternic să schimbi ceva. În fond, cine ești tu? Doar un umil cititor.

Ei bine, eu țin să te contrazic. Ești un model pentru cei din viața ta – pentru prieteni, pentru familie, pentru oamenii pe care îi iubești cel mai mult. De fiecare dată când îți spui opinia, tu schimbi o lume. Uneori poate fi lumea ta, alteori poate fi a celor din jur.

Cine ești tu să schimbi lumea? Mi-aș dori să îmi spui, în fiecare zi în care vorbești cu cineva despre facultate, când ajuți la un proiect, când îi zâmbești unui necunoscut de pe stradă care pare trist. Ar fi drăguț să ne redefinim conceptul de ,,schimbarea lumii’’. Nu e necesar să alterăm universul ca să fim fericiți. Fiecare putem schimba bucățica noastră.

Acum ai putea să îmi dai următorul argument: ,, bine, dar îmi e frică’’….și sinceră să fiu mă bucur, fiindcă și mie îmi e frică. Îmi e frică de fiecare dată când scriu, îmi e frică atunci când încerc ceva nou, îmi e frică să nu greșesc cu încrederea în visele mele.

De multe ori am crezut că frica e tocmai semnul divin care îmi spune să renunț. De la o vreme, am început să consider frica drept prietenul care îmi spune: ,,Nu te opri! Mergi în direcția bună’’. Oare nu ieșirea din zona de comfort ne arată cum trăim?

O să îți dau un exemplu din viața mea. Fac voluntariat de un an și mi-a fost mereu frică să vorbesc, deși știam câte idei creative am pentru activitățile cu copiii. Vineri a fost prima mea zi când am propus o activitate. În autobuz tot drumul m-am gândit cum să renunț, deoarece ,,se vedea clar că nu mă pricep’’. În fond, cine eram eu să încerc ceva nou?.

Când a venit momentul să explic ce avem de făcut simțeam că nu mai am voce. Mă gândeam doar cum o voi da în bară.

Ghiciți ce? După aceea activitate copiii erau atât de fericiți încât mi s-a umplut inima de bucurie. O prietenă de a mea mi-a mulțumit, deoarece a putut să scoată la iveală partea creativă din ea. Coordonatoarea mi-a mărturisit că e încâtată de ideile mele și aș putea veni cu alte propuneri pe viitor.

Urcând spre cămin, cu desenul în mână, mă gândeam așa: ,,Vezi Mădă? Voiai să renunți. Ce spui acum?’’. Doar zâmbeam, ținând în mână acea piesă de artă – dovada vie că frica e un semn bun.

Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi renunțat din frică? Dacă aș fi dat mai tare volumul în căști, doar ca să nu aud vocea din interiorul meu care strigă ,,Mădă, tu poți să faci ceva!’’?

Îmi e și mie frică, iar dacă mă întrebați de câte ori vreau să renunț la visele mele răspunsul este – în fiecare zi. Doar că nu o fac. Nu o fac pentru că eu cred în ceva mai puternic decât mine. Poate în Dumnezeu, în univers sau în destin. Cine știe? Nu o fac pentru că mi se frânge inima când văd nedreptatea lumii, știind clar că pot schimba ceva. Am speranța mea pe care nu mi-o poate lua nimeni. O să decid să cred în ea și când o să fiu cel mai jos, doar din durere se nasc lucruri extrem de frumoase. Cred că fiecare are o chemare și suntem cu toții aici să facem lumea un loc mai bun. Eu poate nu reușesc mereu, dar încerc.

,,Uitați-vă la ea, ne zice să ne urmăm visele, să nu ne fie frică atunci când e perfectă și are totul’’. E posibil să aveți tendința să spuneți aceste lucruri. Țin să vă atenționez – nu e deloc așa. Nu am totul. Am doar speranță în inimă. Am vulnerabilitatea și curajul să împărtășesc cu voi faptul că viața e grea, iar eu știu acest fapt. Uneori poate mi-aș dori să fie mai ușoară, dar atunci, unde ar fi farmecul? Nu e nevoie să existe o cale pentru toată lumea. Poate unii din noi e nevoie să ne pavăm una doar a noastră. Poate unii din noi e necesar să suferim mai mult ca alțiii, să iubim altfel, să iubim mai bine, să avem alte speranțe pentru viitor. Poate unii e nevoie să fim autentici, chiar dacă suntem diferiți de restul. Poate acest lucru nu e un blestem, ci o binecuvântare….fiindcă ființa noastră cu o voce mică și înăbușită, speriată să vorbească, plângând între 4 pereți este chiar cea care poate schimba lumea.

Cu mult drag,

Mădălina Dan

P.S: Dacă te gândești să renunți la ceva în care crezi mai așteaptă. Mai așteaptă o oră, o zi, o lună. Dăți timp ca să afli dacă acel lucru nu e făcut pentru tine sau doar tu crezi într-un moment de panică că nu ești făcut pentru el….când de fapt poate fi adevărata ta chemare…să schimbi lumea.