Țintește înainte!

Sursa imaginii: http://www.celero.ca

 

Renunță la critică, la oftică,

Că mulți sunt buni doar de dat din gură,

Dar când îi pui în practică, 0 barat

Cam asta e tot ce școala te-anvățat,

Să comentezi, dar să nu lucrezi….la tine.

Stai și te gândești: ,, de ce sunt în infern dacă eu, om deștept, pot mai mult?”

Ți se răspunde ,,moduri deficitare de gândire, din trecut’’.

Păi atunci hai să gândim cu prezentu’ 

Să schimbăm refrenu’ și versu’ 

Fii tu schimbarea!

Când mergi greșit doar schimbă sensu’.

Orice greșeală e un pas înainte,

Fii tu schimbarea!

Prin comportament și nu doar prin cuvinte,

Țintește înainte!

Advertisements

Vocea ta contează!

 

Dragă cititorule,

Dacă stai închis în camera ta, ținându-ți gura închisă ori de câte ori vezi nedreptate în lume sunt aici să îți spun că vocea ta contează. Poate nu crezi asta acum. Poate nu crezi că ești destul de puternic să schimbi ceva. În fond, cine ești tu? Doar un umil cititor.

Ei bine, eu țin să te contrazic. Ești un model pentru cei din viața ta – pentru prieteni, pentru familie, pentru oamenii pe care îi iubești cel mai mult. De fiecare dată când îți spui opinia, tu schimbi o lume. Uneori poate fi lumea ta, alteori poate fi a celor din jur.

Cine ești tu să schimbi lumea? Mi-aș dori să îmi spui, în fiecare zi în care vorbești cu cineva despre facultate, când ajuți la un proiect, când îi zâmbești unui necunoscut de pe stradă care pare trist. Ar fi drăguț să ne redefinim conceptul de ,,schimbarea lumii’’. Nu e necesar să alterăm universul ca să fim fericiți. Fiecare putem schimba bucățica noastră.

Acum ai putea să îmi dai următorul argument: ,, bine, dar îmi e frică’’….și sinceră să fiu mă bucur, fiindcă și mie îmi e frică. Îmi e frică de fiecare dată când scriu, îmi e frică atunci când încerc ceva nou, îmi e frică să nu greșesc cu încrederea în visele mele.

De multe ori am crezut că frica e tocmai semnul divin care îmi spune să renunț. De la o vreme, am început să consider frica drept prietenul care îmi spune: ,,Nu te opri! Mergi în direcția bună’’. Oare nu ieșirea din zona de comfort ne arată cum trăim?

O să îți dau un exemplu din viața mea. Fac voluntariat de un an și mi-a fost mereu frică să vorbesc, deși știam câte idei creative am pentru activitățile cu copiii. Vineri a fost prima mea zi când am propus o activitate. În autobuz tot drumul m-am gândit cum să renunț, deoarece ,,se vedea clar că nu mă pricep’’. În fond, cine eram eu să încerc ceva nou?.

Când a venit momentul să explic ce avem de făcut simțeam că nu mai am voce. Mă gândeam doar cum o voi da în bară.

Ghiciți ce? După aceea activitate copiii erau atât de fericiți încât mi s-a umplut inima de bucurie. O prietenă de a mea mi-a mulțumit, deoarece a putut să scoată la iveală partea creativă din ea. Coordonatoarea mi-a mărturisit că e încâtată de ideile mele și aș putea veni cu alte propuneri pe viitor.

Urcând spre cămin, cu desenul în mână, mă gândeam așa: ,,Vezi Mădă? Voiai să renunți. Ce spui acum?’’. Doar zâmbeam, ținând în mână acea piesă de artă – dovada vie că frica e un semn bun.

Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi renunțat din frică? Dacă aș fi dat mai tare volumul în căști, doar ca să nu aud vocea din interiorul meu care strigă ,,Mădă, tu poți să faci ceva!’’?

Îmi e și mie frică, iar dacă mă întrebați de câte ori vreau să renunț la visele mele răspunsul este – în fiecare zi. Doar că nu o fac. Nu o fac pentru că eu cred în ceva mai puternic decât mine. Poate în Dumnezeu, în univers sau în destin. Cine știe? Nu o fac pentru că mi se frânge inima când văd nedreptatea lumii, știind clar că pot schimba ceva. Am speranța mea pe care nu mi-o poate lua nimeni. O să decid să cred în ea și când o să fiu cel mai jos, doar din durere se nasc lucruri extrem de frumoase. Cred că fiecare are o chemare și suntem cu toții aici să facem lumea un loc mai bun. Eu poate nu reușesc mereu, dar încerc.

,,Uitați-vă la ea, ne zice să ne urmăm visele, să nu ne fie frică atunci când e perfectă și are totul’’. E posibil să aveți tendința să spuneți aceste lucruri. Țin să vă atenționez – nu e deloc așa. Nu am totul. Am doar speranță în inimă. Am vulnerabilitatea și curajul să împărtășesc cu voi faptul că viața e grea, iar eu știu acest fapt. Uneori poate mi-aș dori să fie mai ușoară, dar atunci, unde ar fi farmecul? Nu e nevoie să existe o cale pentru toată lumea. Poate unii din noi e nevoie să ne pavăm una doar a noastră. Poate unii din noi e necesar să suferim mai mult ca alțiii, să iubim altfel, să iubim mai bine, să avem alte speranțe pentru viitor. Poate unii e nevoie să fim autentici, chiar dacă suntem diferiți de restul. Poate acest lucru nu e un blestem, ci o binecuvântare….fiindcă ființa noastră cu o voce mică și înăbușită, speriată să vorbească, plângând între 4 pereți este chiar cea care poate schimba lumea.

Cu mult drag,

Mădălina Dan

P.S: Dacă te gândești să renunți la ceva în care crezi mai așteaptă. Mai așteaptă o oră, o zi, o lună. Dăți timp ca să afli dacă acel lucru nu e făcut pentru tine sau doar tu crezi într-un moment de panică că nu ești făcut pentru el….când de fapt poate fi adevărata ta chemare…să schimbi lumea.

Haideți să fim mai…oameni!

 

Scriind în caietul de valori zilele acestea, am constatat că vreau să devin mai feminină. Ce însemna mai feminină în ochii mei? Printre lucrurile notate în caiet le-am remarcat pe următoarele: a mă conecta cu propriul corp, a seduce, a fi empatică și plină de compasiune, a fi grijulie, a mă îmbrăca sexy, a fi mai aproape de oameni, a fi o carte deschisă, a fi vulnerabilă. Nu mă întrebați ce s-a întâmplat. Am făcut brainstorming. După cum observați, există o parte de obiectificare a femeii care nu mă caracterizează. Cealaltă parte e asociată cu grija excesivă și mă descrie chiar prea mult. De unde aceste idei totuși? Reflectând puțin la viață și vizionând documentarul ,,The mask you live in’’ care distruge ideile despre masculinitate, am constatat faptul că societatea îmi crease niște așteptări despre ce înseamnă ,,a fi feminină’’. Multe dintre ele nici nu mi se potriveau. Nicăieri nu apărea la feminitate – puternică, rațională, gândire critică. Nu,nu – acestea sunt atribute masculine, cică.

Violență, agresivitate, lipsă de sentimente – doar ești bărbat, nu? Grijă excesivă, iubire necondiționată, ține-ți gura închisă și înghite, doar ești femeie, nu? Ai grijă de copii, el aduce banii în casă. Niște lucruri atât de tradiționale încât societatea de astăzi nici măcar nu se mai pliază pe ele, dar cumva noi am fost condiționați să le credem. Undeva, în subconștient, sunt acolo și ne conduc. Se pare că nu am avansat prea mult dacă obiectificarea femeii e încă prezentă, dacă bărbații  consideră că a vorbi despre sentimente e greșit, dacă femeile își văd viitorul stând la cratiță și având grijă de copii.

Cu toate acestea eu una sunt pozitivă pentru viitor. Sunt pozitivă pentru că există oameni care lucrează la conștientizarea celorlalți asupra acestor lucruri distructive pe care le creează așteptările sociale. Bine,bine, dar acum noi nu avem acces la acești oameni. Corect. Așa că m-am gândit să vin eu cu câteva soluții- cel puțin de moment.

Pentru început e important să conștientizăm bula în care ne aflăm și să o spargem. Să trecem puțin de aceste atribute de ,,masculinitate’’ și ,,feminitate’’ care nu ne definesc, să fim în schimb oameni. Să fim autentici, fără măști puse de alții fiindcă așa dă bine. Ce înseamnă acest lucru? M-am gândit să vă dau un exemplu din viața mea- ca să fie mai simplu:

,,Eu vorbesc cu oricine despre sentimente. Nu am făcut niciodată distincții așa clare între bărbați și femei fiindcă am considerat că fiecare are un suflet și undeva fundamental toți suntem la fel, chiar dacă anatomic suntem puțin diferiți. Adică nu vrea orice om să fie fericit în viață? Să aibă conexiuni reale cu ceilalți? Să își urmeze visele? Să se cunoască pe sine? Culmea că în aceste întrebări existențiale nu se mai trage linie între bărbat și femeie. Când ne întrebăm ce ne dorim de la viață ne întrebăm toți, fără să mai ținem cont de genuri și constructe sociale. Poate după întrebarea respectivă își bagă un pic societatea gheara când ne dă răspunsul, dar ține de noi ce acceptăm.’’

Dacă vă puteți raporta la ceilalți așa atunci a-ți câștigat deja enorm.

Cum să faceți acest lucru?

Întâi de toate consideră-te om. Nu femeie sau bărbat, ci om. Uită-te la persoana de lângă tine ca la un om cu vise, speranțe, sentimente, probleme existențiale, valori, cu o identitate și o personalitate unică. Scapă de aceste idei precum femeile sunt sensibile si bărbații sunt duri (eu am cunoscut bărbați mai sensibili decât femeile și femei mai dure ca bărbații!!!). Apoi privește-te pe tine ca pe un om și trăiește-ți viața în funcție de propriile valori și standarde, nu în funcție de ce îți spun prietenii sau societatea că ar trebui să obții sau să fii. Nu există ceva ce ,,trebuie’’. E doar un lucru creat în mintea ta care să te controleze.

Uită de ,,man up’’, trebuie să fac sex să fiu tare, să nu îmi arăt sentimentele ca să fiu acceptat. Cei care nu te acceptă pe tine și modul tău de a fi nu îți sunt de fapt prieteni. Distrugându-ți autenticitatea pentru niște constructe sociale, pe termen lung nu obții iubire, ci doar durere.

Iar tu, femeie drăguță, uită de prințesele Disney și Făt Frumos pe cal alb. Trăiești în realitate, nu în povești. Nimeni nu îți datorează să fii salvată.. Dacă crezi că a fii femeie înseamnă să fii salvată de un bărbat atunci greșești. Trezește-te un pic la realitate că poți și tu să schimbi un bec, să bați un cui sau chiar să gândești critic. Nu ești o incapabilă. Mai mult, nu te-ai născut nici să stai la cratiță, nici doar să crești copii, în caz că nu știai îți spun eu asta – cunoaște-te pe tine.

Cum ziceam – să fim mai oameni, indiferent dacă suntem bărbați sau femei, doar în final scopul e același la ambele genuri – să creem o lume mai bună pentru toți.

Cu mult drag,

Mădălina Dan.

Putem întoarce timpul? – O reflecție despre 2018

 

,,Poate nu am reușit să întorc timpul, dar am reușit un lucru – să fac pace cu mine.”

Prin această postare pe blog îmi fac o promisiune mie – promisiunea că voi fi o persoană mai bună în 2019, că voi crea o nouă poveste, că voi trăi mai mult în prezent și că voi încerca să inspir lumea la a duce o viață liberă de tiparele învățate în trecut.

Mi-am dat seama recent că și dacă înțeleg ceva în mod rațional, acest lucru nu înseamnă că am făcut pace cu trecutul. Mi-am petrecut luni întregi gândindu-mă care este cu adevărat realitatea, iar până la urmă, inevitabil am descoperit adevărul. Cred că așa se întâmplă când sapi destul de adânc, nimic nu îți mai poate fii ascuns. Așteptarea mea a fost ca odată ce înțeleg un lucru să fac și pace cu el, doar că , vedeți voi, nu s-a întâmplat chiar așa. Mintea mea a găsit noi tertipuri de a mă prinde în vechea poveste, de a mă face să caut informații noi pe aceiași temă. Cu alte cuvinte, o mască diferită, dar același lucru – o obsesie de a înțelege ceva și de a mă gândi constant la lucruri. Atunci, dacă nici măcar înțelegerea situației nu ne mai scapă dintr-un cerc vicios de gândire excesivă, ce e de făcut? Vă pot spune ce am încercat eu să fac – să întorc timpul.

Ce aș fi putut încerca în schimb (ceva mai puțin imposibil 😉 ) – să renunț la vechea poveste. Să renunț la lucrurile de care credeam că am nevoie la fel ca aerul pe care îl respir. Uneori e nevoie doar să ,,Let it go’’ ca în cântecul lui Demi Lovato.

Apoi, aș fi putut crea o nouă poveste în care să refuz să mă mai asociez cu persoana care ar fi spus sus și tare da, da anumitor lucruri precum victimizarea proprie, relații toxice, scuze, oameni distructivi, procrastinare și altor o mie de alte acțiuni care nu mă defineau drept omul care îmi doream să fiu.

Acum, după câteva luni de terapie, sunt aici. Drept să vă spun, a fost o luptă, o luptă cu mine și umbra mea, dar mă simt în sfârșit liberă.  A fost greu? Da, extrem de greu să îmi îmbrățișez umbra și să învăț să mă iubesc pe mine…și totuși eu consider că am reușit.

Urmează concluzia mea pentru acest an, fiindcă punând lucrurile în balanță am simțit nevoia să adun într-un tot unitar ce am trăit. Obsedată de-a dreptul de a schimba trecutul vă pot spune că am eșuat, dar măcar, am eșuat cu stil. Știți doar, ca în emisiune – ,,Bravo, ai stil’’.

Concluzia mea: Poate nu am reușit să schimb trecutul, dar am putut schimba ceva – m-am schimbat pe mine, am învățat, am crescut împreună cu oameni minunați care mă iubesc enorm și cărora le mulțumesc pentru că sunt mai mult de jumătate din inima mea. Am reușit să trec peste greutăți și să fiu unde sunt azi. Nu, nu sunt nici ,,Wonder Women” , nici ,,Oprah Winfrey” , dar sunt Mădălina Dan și am un plan pentru viața mea.

Mulți oameni s-au pierdut pe drum în 2018, au rămas doar fantome în inima și mintea mea. Uneori mai bat la ușă și mă gândesc la ei, dar știu că fiecare alege viața pe care și-o creează. Eu am ales să mă iubesc pe mine. De alții nu pot spune mai mult, prefer să mă abțin. Le urez numai bine. Da, nu am dat timpul înapoi, nu suntem în ,,Harry Potter” sau în ,,O buclă în timp” , dar poate nu avem nevoie de acea magie. Cred ca avem cu toții destulă magie în interiorul nostru și în 2019 o să folosesc acea magie să creez, să creez o lume mai bună pentru mine și pentru oamenii pe care îi iubesc. Cât despre restul le urez doar bine, fiindcă lumina din mine m-a învățat un lucru important – să iert, să iert pentru a-mi fi mie mai bine. Am învățat să trăiesc în pace, fără a schimba oamenii.

Să aveți un an nou plin de bucurie și tot ce vă doriți.

P.S: Anumite pasaje din această postare sunt un pamflet și trebuie tratate ca atare. (acolo la ,,Bravo, ai stil’’ mă refer)

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Oare ne mai dorim să fim autentici?

Sursa imaginii: https://digitalwellbeing.org/new-brand-authenticity-scale-released-how-authentic-are-you/

,,Ne ascundem după măști. Pretindem că avem toate răspunsurile. Rupem cele mai importante bucăți din noi, cele care ne fac autentici. Nu riscăm nimic. Așa nu putem fi răniți de ceilalți. Suntem în siguranță.”

Sună cunoscut? E mesajul pe care ni-l spunem zi de zi. Ne mințim singuri, știind exact ce simțim – aerul din jur ne sufocă, parcă totul e un vis urât din care vrem să ne trezim

Oare de ce? Răspunsul e relativ simplu:

Ne e greu să trăim cu armuri, să luptăm contra adevărului. Ne e greu să ne renegăm sentimentele doar pentru a fi mai cool. Ne e greu să purtăm o mască. Ne e greu să părem invincibili. Spun greu într-un mod în care să formeze o antiteză. De fapt,  în aparență, e chiar foarte simplu. E simplu să fugim constant de ceea ce ne macină. E simplu să nu simțim.  E simplu să nu ne asumăm responsabilități sau să riscăm să fim răniți. Pe termen scurt, e chiar ușor. Pe termen lung, apare problema.

Făcând acest lucru o viață întreagă ajungem să construim fortărețe și să ne închidem singuri în ele. Suferim în tăcere. Nimeni nu ne înțelege pentru că nu le-am dat șansa să o facă. Nu avem conexiuni cu oamenii de care să fim mândri. Durerea se accentuează pentru că încercăm să o renegăm în loc să o acceptăm. Suntem nefericiți în permanență și ne mințim pe noi. Totuși, cel mai dureros lucru este imposibilitatea de a fi iubiți cu adevărat. E cam dificil să iubești ceea ce nu cunoști , decât dacă creezi fantezii despre persoana respectivă, dar nici atunci nu e iubire adevărată. Iubirea e de fapt un risc – trăind o viață fără riscuri pierzi de fapt esențialul….iar dacă viața nu e despre iubire, autenticitate, conexiuni reale și a-i ajuta pe ceilalți despre ce este de fapt? Avem măști bine ticluite care credem că ne țin în siguranță când de fapt ne închid și mai mult. Suntem toți imperfecți, numai că de cele mai multe ori uităm acest aspect.  Ne place să ascundem adevărul în loc să îl admitem – nu suntem invincibili, oricât de mult ne-am dori acest lucru.

E oare o viață plină de minciuni, secrete și deprivată de iubire cea pe care noi vrem să o trăim? Nimeni nu se prea întreabă. Poate am putea începe cu acest lucru. Poate am putea începe să fim sinceri și autentici. Să fim noi cei imperfecți. Noi cei fără măsți. Noi  cei care admitem că viața aduce ce ea durere și că în durere găsim cele mai importante lecții.

Cred că fiecare e dator față de sine să își ofere răspunsuri la întrebare.

Eu una o fac și știu că răspunsul meu e nu, nu îmi doresc o viață lipsită de iubire, conexiuni reale și autenticitate. Eu una vreau să fiu o persoană reală, o persoană autentică.

Multe îmbrățișări,

Mădă