Învăț să fiu…autentică

Reflectez.

Reflectez la viață.

La fel ca înainte…

Dar parcă mai profund.

Pauză. Fac o pauză…

Și mă gândesc…

,,Nu. Nu am cum să fiu ca înainte…

De când ai plecat.

Sau poate, poate…doar eu am plecat.

Chiar nu mai știu cine a plecat primul.

Știu doar că am devenit 2 fantome într-un blur sentimental.

Nu știu dacă blurul era al tău sau al meu

Nu știu al cui era.

Știu doar că tristețea din interior mă face să reflectez la viață

Să mă ascund la față

Glumesc, nu îmi plac măștile.

Mănânc o ciocolată – noua mea obsesie

Și acum am un monolog interior…de la prea mult alcool…

Glumesc. Eu nu beau alcool în general.

Poți să bei tu și pentru mine.

Revin.

Am ajuns la concluzia că….

Nu mă mai urăsc.

Valoarea mea ca om nu se ascunde în peturi de bere și sticle goale…

Ci în altceva.

În scris, într-un vis.

Știu că valoarea mea ca om e necondiționată

La fel ca infinitul, la fel ca timpul…

La fel ca iubirea pentru tine.

Știu doar că eu cresc…la fel ca un fluture…îmi cresc aripile

Ies ca o țestoasă din carapace,

Zâmbesc.

Și deși îmi e atât de greu…

Învăț să fiu….

EU.”

Cu mare drag,

Mădă ❤

Advertisements

Războiul din interiorul nostru

Considerăm că o ,,lovitură’’ asupra altuia ne va face tristețea să dispară.  Ne va face, în sfârșit, fericiți. Așa că nu pierdem timpul și trecem direct la …..acțiune.

Mergem acolo sus, pe o poziție de autoritate și ne batem cu pumnii în piept.  ,,Ceilalți sunt de vină, ceilalți sunt monștri; noi suntem îngeri ; lumea ar fi mai bună dacă ați asculta ce zicem noi’’. Minunat mesaj, aș putea spune, dacă nu ar fi transmis dintr-o lipsă de responsabilitate totală asupra propriei persoane.

Ca un om ce face parte din domeniul sănătății mentale (spun acest lucru fiindcă studiez psihologie) mă deranjează când văd ce se promovează în societatea actuală. Pornesc din start de la asumpția că lumea nu e corectă, așa că nu mă mai înfurii, (grație terapeutei mele minunate care mi-a arătat în  ultimele două săptămâni cum să flexibilizez ideea aceasta de dreptate absolută). Însă acest lucru nu înseamnă că nu mă simt deranjată de modelele negative care se promovează în media, la evenimentele din oraș sau pe rețelele de socializare. Mi se pare că în ziua de astăzi nu mai știm să discernem ce e corect și ce e greșit. Nu mai știm să filtrăm informația.

Eu studiez psihologie, iar acest lucru m-a învățat să văd anumite nuanțe, doar că pentru un om de rând care habar nu are de acest domeniu și de cum funcționează mintea umană, e ușor să cadă în capcana de a susține ca mereu există o luptă între noi și ei, ei cei care ne rănesc. Ce se întâmplă sub această fațadă de om puternic, militant pentru dreptate absolută, este ,de fapt, problematic.

Sub masca de putere, curaj și încredere se află o persoană cu răni nevindecate din trecut. O persoană plină de furie și de durere. Practic, un copil care a fost iubit doar dacă îndeplinea condiția x,y sau z. Vă puteți imagina cum această condiție impusă în copilărie din exterior naște alte condiții atunci când crești – condiții asupra celorlalți.  De obicei sună cam așa ,,eu trebuie să….lumea trebuie să….ceilalți trebuie să…’’. Credem că dorințele noastre e obligatoriu să devină realitate, altfel o dăm în ,,totul e groaznic și catastrofal ; cel mai rău lucru din lume; o să mor’’. Ce vreau eu să spun, arătând modul de gândire din spatele persoanelor puternice prezentate este să reflectăm asupra lucrurilor. Să vedem cum de fapt cei care urlă și țipă că lumea ,,trebuie să fie așa și pe dincolo’’ sunt de fapt nesigure pe ele. Ca să fie mai simplu, o să vă dau un exemplu:

În urma unei discuții despre diferite lucruri, se aduce în vorbă ideea de relație.  Una dintre persoanele implicate comunică exact în acest mod: ,,relațiile sunt o prostie, ce mai, prefer doar să fac sex și să mă distrez. Nu mai am chef de lucruri serioase.’’ Persoana 2 este în dezacord cu această părere.

De aici, putem avea două scenarii.

Cazul 1 :

O persoană calmă și sigură pe ea nu te va obliga niciodată să te comporți într-un anumit fel. Își va exprima opinia cu calm, va face o glumă, va empatiza cu tine. Dacă nu ești de acord cu ea va considera că este perfect normal, fiindcă suntem oameni și avem opinii diferite. Nu te va judeca sau critica pentru modul tău de gândire.

Cazul 2:

O persoană plină de furie și control se va supăra pe tine…și va încerca să iți schimbe punctul de vedere, să te croiască după propriile lui idei, nu să te lase să gândești cum îți dorești. Cel mai probabil o să auzi destul de multă critică la adresa propriei tale idei, critică ce se va extinde la întreaga ta valoare ca om.

Cred că puteți alege deja ce caz preferați, sincer. A fost doar un exemplu mai aplicat, pentru a ilustra că ceea ce arătăm nu înseamnă întotdeauna că este ceea ce suntem. Oamenii adesea poartă măști de superioritate, sperând ca prin control și îndemnare furioasă la acțiune lucrurile se vor schimba. Sinceră să fiu, eu nu mai pot rezona cu această abordare. Consider că dorințele noastre sunt valide, dar dacă nu se îndeplinesc nu este sfârșitul lumii. Putem milita pentru valori și lucruri în care credem, dar fără să îl agresăm pe celălalt, fiindcă este diferit de noi.

Haideți să recunoaștem, adevăratele războaie cu ceilalți se duc în primul rând pe alt front. În interiorul nostru. Întrebarea mea este – cum ieșim din acest război?

Poate am putea  începe prin a ne opri din fugă. A lua o gură de aer și a spune – ,, cu cine e de fapt acest război? Cu ei sau cu mine?’’. De multe ori vom observa că ceea ce vedem înafara  noastră nu este altceva decât o  reflecție a ceea ce se află în interiorul nostru…și ce-i drept, nouă nu ne prea place oglinda. Ne cam zgârie la ochi.

Dacă admitem de la început că adevăratul război este cu noi acest lucru înseamnă să dăm dovadă de curaj, de curajul de a ne afunda în interior și a ne iubi necondiționat. A iubi părțile acelea de care ne dorim cu orice preț să scăpăm – cele negative. Ne va tremura tot corpul numai la gândul acesta, pentru că am fugit atât de mult încât nici nu mai știm cum este să ne fie bine. Ne-am afundat atât de jos în abis, încât să ajungem acum la suprafață pare o nebunie….și totuși ce se întâmplă când mergem acolo? Acolo unde doare? Acolo unde fiecare parte din noi ne spune – ,,hei, uită-te și aici…hei, iubește-mă și pe mine’’. Oare e atât de greu să ne acordăm 5 minute din viață să ne spunem nouă cât de mult ne iubim, să ne luăm în brațe, să ne apreciem?

Poate că războiul nu se vindecă prin luptă și arme. Poate  că adevăratele războaie interioare se pot vindeca numai prin tăcere. Prin oprirea din fugă. Prin curajul de a fi atenți la ceea ce ne doare. Nu prin evitări, evadări și negare. Nu prin învinovățirile aduse celuilalt, ci prin privirea în ochi a vocii noastre critice…și iubirea ei în mod necondiționat.

Vă încurajez să fiți atenți la ceea ce doare. Poate azi pare că acele lucruri sunt niște cioburi de sticlă care vă taie, dar dacă aveți tăria să priviți mai atent veți vedea că acelea sunt adevăratele noastre diamante.

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sfat pentru selectarea modelelor:

Legat de ce spuneam anterior, aveți grijă să filtrați informația, să vă alegeți modelele cu claritate, să vă uitați în spatele unor măști. Priviți dacă valorile voastre se pliază pe omul dintr-o poziție de autoritate.

Eu pun cel mai mult preț pe autenticitate și progres. A veni să bați apa în piuă pe aceiași temă devine la un moment dat redundant…și nu dai dovadă de siguranță, ci doar de control…pe care ,cel puțin, pe mine una, mă lasă rece.

 

Sursă imagine 1 : https://www.caba.org.uk/help-and-guides/information/what-causes-conflict-your-home

Sursa imagine 2 : http://www.writerscafe.org/writing/KodaYamakura/987974/

Sursă imagine 3: https://www.caba.org.uk/

Sursă imagine 4: https://www.quickanddirtytips.com/

Cum să fii fluture?

Încă lucrez în terapie la problemele mele de anger management și control excesiv. Bineînțeles, descopăr frecvent lucruri noi. Deși am făcut progrese, pentru mine încă iubirea adevărată e un work in progress…și cred că pentru toți ar fi drăguț să fie. Bineînțeles, acesta este un deziderat și nu calea ultimă. Anyway, back to the story. Vorbeam de progres. E frumos când faci progrese în viață, când atingi acele obiective pe care ți le setezi, când simți cum fiecare clipă contează pentru că te îndrepți spre persoana care îți dorești să fii.

Eu una vreau să fiu fluture. Să îmi deschid aripile și să zbor…dar pentru asta am nevoie să renunț la a fi omidă…și încep încet, încet, să mă deschid, să îmi iubesc copilul interior, să îmi dau jos zidurile. Am încă multe probleme și nu sunt perfectă, dar hey, încerc, încerc în fiecare zi să fiu mai bună.

Cred că am un magnet pentru situații problematice (poate o fi vreun fel un fel de side effect de a fi la psiho, cine știe?) așa că mă ard de multe ori și învăț din greșeli. Doar suntem oameni, nu? Totuși, singurul mod de a progresa este prin a  face greșeli.

Voi vă amintiți cum eram învățați la școală că e o prostie să faci greșeli? În capul meu era ilogic. Păi doar…nu așa învățăm?

Și acum uitați unde suntem. Majoritatea avem acea nevoie de a fi perfecți, de a face totul la linie, de a nu dezamăgi. Inclusiv eu. Cred că îmi pot lua medalie de aur în perfecționism și critică excesivă. Dar hey, cum am spus, e okay, suntem oameni. Tragem o gură bună de aer, ne canalizăm forțele, ne întoarcem la maturitate și acceptăm iubirea de sine. Acceptăm că uneori nu putem face totul la linie, că procrastinăm, că o dăm în bară, că nu ne iese mărirea la facultate sau relația pe care am visat-o, că nu avem toate răspunsurile acum…și totuși încercăm, încercăm să fim mai buni.  Cred că uneori a încerca e cel mai admirabil lucru din lume. Doar progresul apare din încercare și eroare, apoi din ajustare și învățare.

Oare dacă greșim constant și ne adaptăm la fluxul vieții doar așa învățăm? Hmmm…asta e nou – să ne iubim pe noi, să fim imperfecți, să realizăm că de fapt imperfecțiunea ne face frumoși. Și noi care toată viața am crezut că perfecțiunea e dezideratul, acum se schimbă macazul? Și eu m-am întrebat același lucru când am început să fiu vulnerabilă ….dar sincer, cred că da. Cred că progresul se obține prin încercare – erorare. Doar așa reușești în viață? Asta e o întrebare bună de reflecție.

Oricum, e timpul pentru mine să devin fluture…așa că încep  să îmi iubesc greșelile și să văd frumusețea din ele. Încerc să nu mă mai critic de parcă aș fi cel mai mare dușman al meu, încerc să mă iubesc pe mine…și deși a fi fluture e un progres constant, îmi deschid aripile mult, mult și zbor de câte ori pot. Îmi e greu, dar încerc, încerc să fiu mai bună…doar nu suntem noi, oamenii, un work in progress?

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sursă imagine 1: https://www.picturecorrect.com/t

Sursă imagine 2: https://www.jccscpa.com/

Despărțire cu text universal

Disclaimer: Această poezie este un pamflet și trebuie tratată ca atare. (Totuși, mai spune-i inimii să nu mai bată greșit din când în când).

Ai trecut vreodată printr-o despărțire? Știu că probabil o să zici ,,DA’’, dar eu  mă refer la cea clasică. Mă refer la acele despărțiri când tu ești super anxioasă că el te-a trădat și îți faci zeci de mii de speranțe în cap despre relația minunată pe care o aveați și el sigur te iubește și se va întoarce pentru că tu ești un ursuleț adorabil și drăguț. Erați făcuți unul pentru celălalt…tu știi mai bine….tu știi mai bine ce simte el….tu ești în capul lui….tu știi că te vrea pe tine. Dacă aș avea un semn de stop ți l-aș pune în față, numai ca să vezi cum scrie ,,STOP’’.

Bate la ușă realitatea, cu prietenul ei creierul, care îți spune că tu cam…greșești. Fiindcă  el s-a despărțit de tine. Și pentru că suntem în ,,luna iubirii’’ (haha, de parcă iubirea de sine e doar în februrarie, nu tot anul) mi-am propus să fac haz de necaz cu această poezie care ilustrează toate vechile mele anxietăți…și nevoia mea ridicată de control…și lipsa mea de responsabilitate pentru gândurile obsesive.

Dragi bărbați, nu mă iau de voi, dar să fiu sinceră, un mic sfat, data viitoare, mai updatați-vă textele pentru despărțiri…sau sunați-mă să vă dau idei. Sigur găsesc câteva replici  de despărțire mai…amuzante (hmmm…poate ar trebui să fac o postare despre asta??). Friendly advice – când vreți să vă despărțiți de o femeie, măcar fiți autentici.

Dragi femei, nu mai fiți victime. Dacă totuși aveți depresie și ideație suicidară după vreo despărțire, consultați un psiholog. Sincer vorbind, lăsând gluma la o parte, problemele mentale nu sunt o joacă. Și vă rog, fiți responsabile. Știu că uneori bărbații pot acționa super stupid, dar honestly, și noi femeile acționăm impulsiv, în loc să ne respectăm nevoile și limitele. Deci e egal. Așa că deși e scrisă la feminin, poezia se referă la ambele genuri. Cred că mulți dintre noi trecem prin faze dinastea adolescentine (unii mai târziu în vârstă, dar e okay – flashback cu versiunea mea de 16,17,18, 19 și 20 de ani J)) ).

Sharing is caring…deci aici e, vă invit să citiți ,,despărțirile mele’’:

Cred…că există un fel de text universal de a te despărți de o femeie, varianta bărbați:

,,Eu nu mai simt nimic pentru tine…’’

Am auzit asta de la 4 tipi diferiți și ghici ce? Culmea…

Toți încă mai simțeau.

De parcă sentimentele îți dispar așa peste noapte, ca anestezia

O injectezi…și își face efectul.

Nu!

Sentimentele sunt pe un continuum…

Ne curg prin vene ca sângele, uneori le gustăm pe buze ca vodka

Înainte să ne trezim în pat, singure și goale

Pentru că prostul a uitat să-nchidă ușa-n urma lui.

Și ne e frig și teamă de tot

Tremurăm de parcă am fi oameni de zăpadă

Cu trupuri mici și plăpânde,

Inimi ce se zdrobesc și crapă

Piese de puzzle ce nu-și mai găsesc locul.

Cădem ușor, ușor în abis

Ne afundăm în alcool

Și ne dorim doar să uităm de tot ce s-anîntâmplat…

De parcă uitarea ar fi posibilă

Când persoana aia era universul și când a plecat a luat totul cu ea.

Și nu, nu promovez ideația suicidară,

Dar știu că dacă ai trecut printr-o despărțire cam vrei să….mori

Să uiți de viață, de existență, de tot…

Până și prietenii sunt fraieri că nu te lasă singur,

Să îi scrii o scrisoare să îl duci pe…

Drumul cel bun.

,,Care drum, frate? Care drum?’’

Pentru că doare și plângi și îți curg lacrimi și te gândești

Mi-aș dori să îmi scot inima din piept,

Să o pun lângă mine la un pahar de vodkă și să îi spun:

,,Ce proastă ești!!!

Fraiero, vine altu’

Și dacă el vrea să se f**ă

Lasă-l,

Măcar nu-ți f**e ție ritmu’ și creierii, ratatu.

Bă, ce-i drept:

,,Mai dulce-i p**da ca alcoolul,

Așa că…nu comentez.

Încerci să te ridici zicând

,,Hai, inimă, că poți, mai bate altă dată

Nu juca teatru,

Că rănile se vindecă.

Încerci doar să îți sugrumi cenușa din interior,

Să nu mai plângi ca disperata…

Și nu merge!!!

Inimă, ești defectă.

Încerc să mor și tu mă faci să trăiesc,

Să simt,

De ce?

,,Mai dute d**cu’’

Semnat capu’.

P.S: Pentru toți tipii dina viața mea cu care am avut ceva ,,chestie’’ mersi, mersi că m-ați făcut să gândesc irațional și să mă enervez. Acum are lumea cu ce rezona, iar eu am de ce râde. Bonus, am devenit cea mai bună versiunea mea din cauza asta. Vă sunt etern recunoscătoare (eu și cititorii) . Vă îmbrățișez dulce.

P.S 2: Am  un amic  care a contribuit cu 1 vers la această creație literară și pe această cale vreau să îi mulțumesc. Thanks for the inspiration 🙂

P.S 3: Îi mulțumesc mult amicei mele care m-a determinat să urc pe scenă cu poezia. A rămas așa de suflet pentru mine.

Până data viitoare, nu uita-ți să vă despărțiți universal (glumesc). Aveți grijă de voi și faceți haz de necaz că nu strică. Lumea e shit și așa, nu e nevoie să o faceți voi mai sumbră.

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sursă imagine 1 și 2: /www.someecards.com/

Surșă imagine 3: http://fabafter40.tumblr.com/

Vocea ta contează!

 

Dragă cititorule,

Dacă stai închis în camera ta, ținându-ți gura închisă ori de câte ori vezi nedreptate în lume sunt aici să îți spun că vocea ta contează. Poate nu crezi asta acum. Poate nu crezi că ești destul de puternic să schimbi ceva. În fond, cine ești tu? Doar un umil cititor.

Ei bine, eu țin să te contrazic. Ești un model pentru cei din viața ta – pentru prieteni, pentru familie, pentru oamenii pe care îi iubești cel mai mult. De fiecare dată când îți spui opinia, tu schimbi o lume. Uneori poate fi lumea ta, alteori poate fi a celor din jur.

Cine ești tu să schimbi lumea? Mi-aș dori să îmi spui, în fiecare zi în care vorbești cu cineva despre facultate, când ajuți la un proiect, când îi zâmbești unui necunoscut de pe stradă care pare trist. Ar fi drăguț să ne redefinim conceptul de ,,schimbarea lumii’’. Nu e necesar să alterăm universul ca să fim fericiți. Fiecare putem schimba bucățica noastră.

Acum ai putea să îmi dai următorul argument: ,, bine, dar îmi e frică’’….și sinceră să fiu mă bucur, fiindcă și mie îmi e frică. Îmi e frică de fiecare dată când scriu, îmi e frică atunci când încerc ceva nou, îmi e frică să nu greșesc cu încrederea în visele mele.

De multe ori am crezut că frica e tocmai semnul divin care îmi spune să renunț. De la o vreme, am început să consider frica drept prietenul care îmi spune: ,,Nu te opri! Mergi în direcția bună’’. Oare nu ieșirea din zona de comfort ne arată cum trăim?

O să îți dau un exemplu din viața mea. Fac voluntariat de un an și mi-a fost mereu frică să vorbesc, deși știam câte idei creative am pentru activitățile cu copiii. Vineri a fost prima mea zi când am propus o activitate. În autobuz tot drumul m-am gândit cum să renunț, deoarece ,,se vedea clar că nu mă pricep’’. În fond, cine eram eu să încerc ceva nou?.

Când a venit momentul să explic ce avem de făcut simțeam că nu mai am voce. Mă gândeam doar cum o voi da în bară.

Ghiciți ce? După aceea activitate copiii erau atât de fericiți încât mi s-a umplut inima de bucurie. O prietenă de a mea mi-a mulțumit, deoarece a putut să scoată la iveală partea creativă din ea. Coordonatoarea mi-a mărturisit că e încâtată de ideile mele și aș putea veni cu alte propuneri pe viitor.

Urcând spre cămin, cu desenul în mână, mă gândeam așa: ,,Vezi Mădă? Voiai să renunți. Ce spui acum?’’. Doar zâmbeam, ținând în mână acea piesă de artă – dovada vie că frica e un semn bun.

Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi renunțat din frică? Dacă aș fi dat mai tare volumul în căști, doar ca să nu aud vocea din interiorul meu care strigă ,,Mădă, tu poți să faci ceva!’’?

Îmi e și mie frică, iar dacă mă întrebați de câte ori vreau să renunț la visele mele răspunsul este – în fiecare zi. Doar că nu o fac. Nu o fac pentru că eu cred în ceva mai puternic decât mine. Poate în Dumnezeu, în univers sau în destin. Cine știe? Nu o fac pentru că mi se frânge inima când văd nedreptatea lumii, știind clar că pot schimba ceva. Am speranța mea pe care nu mi-o poate lua nimeni. O să decid să cred în ea și când o să fiu cel mai jos, doar din durere se nasc lucruri extrem de frumoase. Cred că fiecare are o chemare și suntem cu toții aici să facem lumea un loc mai bun. Eu poate nu reușesc mereu, dar încerc.

,,Uitați-vă la ea, ne zice să ne urmăm visele, să nu ne fie frică atunci când e perfectă și are totul’’. E posibil să aveți tendința să spuneți aceste lucruri. Țin să vă atenționez – nu e deloc așa. Nu am totul. Am doar speranță în inimă. Am vulnerabilitatea și curajul să împărtășesc cu voi faptul că viața e grea, iar eu știu acest fapt. Uneori poate mi-aș dori să fie mai ușoară, dar atunci, unde ar fi farmecul? Nu e nevoie să existe o cale pentru toată lumea. Poate unii din noi e nevoie să ne pavăm una doar a noastră. Poate unii din noi e necesar să suferim mai mult ca alțiii, să iubim altfel, să iubim mai bine, să avem alte speranțe pentru viitor. Poate unii e nevoie să fim autentici, chiar dacă suntem diferiți de restul. Poate acest lucru nu e un blestem, ci o binecuvântare….fiindcă ființa noastră cu o voce mică și înăbușită, speriată să vorbească, plângând între 4 pereți este chiar cea care poate schimba lumea.

Cu mult drag,

Mădălina Dan

P.S: Dacă te gândești să renunți la ceva în care crezi mai așteaptă. Mai așteaptă o oră, o zi, o lună. Dăți timp ca să afli dacă acel lucru nu e făcut pentru tine sau doar tu crezi într-un moment de panică că nu ești făcut pentru el….când de fapt poate fi adevărata ta chemare…să schimbi lumea.