De ce e important să ai modele în viață?

Ne-am uitat valorile. Ne-am uitat pe noi într-un colț. Am construit o groapă și ne-am afundat acolo sinele real. Ajungem să purtăm măști, doar așa e la modă mai nou. Ne punem armură peste armură și apoi ne plângem că ceilalți nu sunt lângă noi…păi logic, doar nu pot avea grijă de un zid, ci de o persoană reală. În ziua de azi, bunul simț și cei 7 ani de acasă sunt aruncați pe geam. Ne băgăm picioarele în dorințele și nevoile altora, fiindcă viziunea noastră despre realitate e cea corectă. Nu-i așa? Avem pretenții peste pretenții și doar știm să cerem, dar când e vorba să oferim cri,cri. Da, aud și eu greierii. Vrem o relație sănătoasă, dar  suntem inadaptați la realitate. Nu gândim rațional, dar cerem raționalitate de la ceilalți. Nu suntem empatici, dar cerșim empatie la fiecare colț. Suntem niște ipocriți care cred că li se cuvine totul.

Dacă tratezi omul ca preșul de pe jos de multe ori așa ajungi să fii tratat. Nu e mare filozofie. Eu nu vorbesc de răzbunare aici, ci de niște limite. Un om care se respectă nu o să îți permită să îl minți, înșeli sau să îl jignești. O să îți comunice asertiv ceea ce îl deranjează, iar dacă tu nu poți modifica acest comportament atunci o să se ridice și o să plece. El nu e jucăria ta să îl mânuiești cum ai chef. Nu mă interesează ce fel de probleme ai, chiar și psihiatrice, asta nu e o scuză să te comporți lipsit de bun simț față de un om. Ține de caracter și de valorile pe care ți le formezi în viață. Da, okay, ai avut o viață grea…și ce dacă? Nu există scuze dacă te afli în suferință zi de zi. Tu ești unde ești din cauza ta, iar când o să fii responsabil pentru propriile fapte și o să încetezi să mai găsești scuze atunci poate o să faci ceva.

Noi suntem de vină. Suntem de vină că ne plângem toată ziua, relațiile nu merg, sistemul educațional e la pământ. Noi suntem de vină că acceptăm un astfel de sistem. Suntem de vină că am ajuns să considerăm bunătatea drept prefăcătorie și să călcăm în picioare oamenii care ne oferă respect. Suntem de vină că nu știm să apreciem tot ce ne oferă viața  și să găsim lecția în fiecare eveniment.

Credem că știm totul și ne izolăm social. Dacă eu stau pe un munte nu pot fi rănit. Haha. Ei bine, eu am stat pe un munte 21 de ani și da, ai dreptate. Nu poți fi rănit, dar nu poți fi nici iubit.

Am tot cerut și cerut de la ceilalți fără să ofer în schimb, am avut doar pretenții. Până am ajuns la concluzia că dacă îmi fabric toată ziua scuze ieftine nu merg în direcția în care îmi doresc. Mi s-au întâmplat multe și da, încă sunt tânără și învăț din experiențe. Mă educ în fiecare zi, deoarece știu că cine nu se educă o să ajungă să moară emoțional, spiritual și mental. O să rămână la același nivel învechit, ca un bibelou. Vrei să stai în izolare? Foarte bine, îți arăt muntele și peștera și îți spun și cum să o faci. E alegerea ta. Eu nu mai aleg asta. Mi-am dat seama că atunci când ai conexiuni reale cu oamenii lumea ta se schimbă. Mi-am dat seama că prietenii adevărați nu se pot măsura în cuvinte, ci în bătăile inimii.

Am cunoscut oameni al căror caracter m-au lăsat fără cuvinte. Oameni plini de iubire și de speranță pentru viitor, pentru o lume care i-a călcat în picioare, dar nu s-au lăsat. S-au ridicat și au construit ceva din acel noroi. Pentru acei oameni am eu respect, ei sunt modelele mele în viață. Ei au avut ceva ce puțini au în ziua de azi – curaj. Curajul să fie diferiți într-o lume în care conformitatea e la ordinea zilei. Prin autenticitatea, vulnerabilitatea și iubirea lor față de ceilalți au schimbat ceva, cel puțin pentru mine…și sunt convinsă că și pentru alții. Culmea, modelele mele nu avea ziduri. Aveau metafore și experiențe pe care mi le-au povestit. Aveau dorința de a face ceva mai bine decât în trecut. De la ei am învățat să mă educ, să sper, să cresc, să aspir spre absolut și infinit. Nu erau inumani, nu erau cu 15 mii de armuri și măști, ci erau ei, iar prin autenticitatea lor am avut parte de conversații reale. Mi-au zis să mă  educ, să sper la o lume mai bună, să cred în visele mele și să nu mă opresc din drum oricât de greu ar fi. Acei oameni m-au învățat pe mine tot ce știu azi.

Chiar cred că alături de ei am descoperit psihologia. Nu în cărțile de neuroștiințe sau în modelele complexe pe care nici măcar nu le mai țin minte. Nu în termeni tehnici sau în lucruri abstracte. Nu. Am învățat psihologie de la oamenii care au deschis ochii la viață, care au trăit în inima lor sentimente extrem de profunde, și-au dat cu capul de pereți și cu genunchii loviți s-au ridicat. Acei oameni m-au învățat să trăiesc, să risc, pentru că viața însăși e un risc.

Nu am învățat psihologie din note și din cărți, ci din vise și zâmbete și discuții la mese. Da, de acolo am învățat. Facultatea mi-a dat niște cunoștințe, dar erau irelevante comparativ cu viața. De multe ori datele nu se pliau pe concret, pe ceea ce se întâmplă cu adevărat. Acei oameni care au îndrăznit să clădească ceva au mers dincolo de paradigme sau teorii, au ajuns aproape de sufletul celuilalt și au fost acolo, prezenți. Au ascultat. Au căutat. Au învățat constant. Acei oameni m-au făcut să visez la absolut…și să lucrez să devin cea mai bună versiune a mea. Am toleranță scăzută față de turmele de oi, dar în schimb îmi plac leii…pentru că ei ies din rând.

Mă gândeam zilele acestea cum ne găsim drumul în viață și am realizat că drumul în viață se află deja în noi. În sufletul fiecăruia. Avem doar nevoie să dăm deoparte tot ceea ce nu reprezintă el și vom fii cu adevărat fericiți.

Așa că dacă vrei să îți pui armuri foarte bine, fă-o, dar dacă vrei să fii cu adevărat fericit renunța la ele și trăiește exact așa cum ai fost creat – autentic.

Pentru resurse suplimentare recomand:

 

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sursă imagine 2: https://africanleadership.co.uk

Sursă imagine 3: https://www.jobbertechtalk.com/

Sursă imagine 4: https://www.amazon.com/

Advertisements

Cheater On Life

”I think it’s time for me to tell my story”,

I told you this in all the conversations I’ve made inside my head,

None of them you know anything of.

I think it’s time for me to follow my calling

I think it’s high time to drop that mask, wall, hole

Whatever.

If life were a game of chess I would have found the shortcut

I would have found a way to cheat

‘Cause I am a cheater on life.

I cheat on everyone I know with pretending I am something that I’m not.

Truth is, I love to cheat on the rules

People get bored because they work hard

I just play…play them.

This is me, I am a cheater on life

And I feel good about it.       

Let’s make new rules.

Lots of love,

Mădălina Dan

 

Image source: https://www.youtube.com/

The Paradox of Being Human

 

You can be right, happy or human. It’s your choice.

We live in an era where everything is changing at high speed. Technology is starting to occupy most of our lives, relationships are redefined daily and workplaces are not what they used to be. Given this state, the natural response should be seeing ourselves as a work in progress. Is this truly happening today? Not really.

As far as I can see, most of us have this innate need to be right. We want to control each little detail of life. It doesn’t matter if in our search for acknowledgment another’s experience is diminished.

Although our need to be right might be useful in some contexts, such as the workplace, in close relationships this brings us further away from our partners. We all want happy relationships, but lack of empathy is the underlying reason why we don’t have them. We prefer to live alone and be right, rather than listen and be happy. We have a lot to lose today because of this need to have our view of the world acknowledged. Even if we do, sometimes it is still not enough to get out of our own head.

This is the reason why we can end up in social isolation. If we think we are right all the time we don’t make space for the other person to come forth and show us their unique experience. Every person has a different set of eyes and a brain through which they process the human world. Starting anything with the benefit of the doubt and taking into consideration our differences leaves room for conversation…or as I’d like to call it, for true connection.

Today, everyone is talking about how they want to be connected, but in truth, we are more disconnected than ever. We already know why. In our quest to be right we loose what truly matters most – our relationships.

I found it useful to share with you my personal struggle with this matter. Now you can dive deep into the mind of someone who is right all the time. Please don’t get lost:

’’As a person who likes to have her own way, I discovered the drawbacks of this very thing. You can end up isolated and misunderstood. Instead of trying to switch the point of reference, you remain stuck. There is no room for growth. It’s just suicide.’’

I know I talked about what happens, but how can we change this? Stick with me for another personal account:

’’What I did to solve this issue was to doubt myself. To fit another’s puzzle pieces into my own story. I think that what we need right now is not a rigid view of the world, but rather a conversation about vulnerabilities and the stuff we are going through. We put up walls all the time and being right is just a way of protecting ourselves from the unknown, form saying yes to life, from the whole range of human experiences.’’

”Assuming that I can get it completely wrong was the best thing ever. I got to connect with people, listen to their stories and understand the way each idea was shaped inside somebody else’s mind.”

Instead of choosing between being right or being happy, a question of ’’either or’’, I think we need to get to the core of ’’both and’’. To redefine the discussion towards stories and meaning-making. In my view, there isn’t a right answer, only different versions of the same story.

For those who are strong enough to understand that being a human being is a paradox in itself, I can only assume they will live a happy life. For the rest, I think you’ll struggle to try to find ultimate answers to the questions of life. A quest which will only lead to despair, because there are no right answers, only more questions.

Aren’t we just animals circling around the Sun? Just admit, we are living paradoxes and we have no idea what the heck we are doing here, but we are doing it anyway.

Right or happy? Just be wrong for a second. Just be human. It’s the best thing you can be.

Lots of love,
Mădălina Dan

Image source: https://www.vichealth.vic.gov.au/

Manifesto for strong people

 

I wrote a short poem for everyone going through a tough time right now. This is a little reminder about how strong you are. Enjoy 🙂

 

You are worth it and you have always been worth it

Reality might be a shattered glass,

But you don’t have to be shattered yourself.

You can be whole and beautiful and perfect,

You can just be yourself.

Speak up,

Tell your story,

Be strong.

You deserve all the best in the world.

You deserve happiness.

 

Until next time, find your superpower ( I know it’s there inside) and never, ever forget to smile. ❤

Lots of love,

Mădălina Dan

De ce avem nevoie de limite?

Am ajuns în secolul 21 și spunem că am evoluat în multe domenii. Total de acord în ceea ce privește tehnologia, descoperirile științifice, rigurozitatea cercetărilor, psihologia și medicina. Dacă ne referim la  interacțiunea umană am involuat drastic. Și nu doar atât, suntem într-o involuție continuă.

Din păcate, nu mai știm să fim oameni unii cu alții. Bunătatea și respectul nu mai au nicio valoare. Scuzele, minciunile, evitarea și victimizările sunt la ordinea zilei. Abuzurile fac tabloidele, scandalurile și problemele frecvente sunt ceea ce ne interesează cel mai mult. Nu ne uităm la noi cum suntem, dar privim în grădina vecinului și ne plângem, ne plângem, ne plângem de viața tristă pe care o avem. Poate cândva o să vină un erou să ne salveze de la așa o soartă crudă, nu?

Culmea că ,în trecut, oamenii se înțelegeau mai bine. Trăiau ei în triburi, dar nu cred că se înjunghiau reciproc așa cum o facem noi azi. Nici nu consider că se victimizau atât de mult. Dimpotrivă, se ajutau și erau responsabili. Mergeau împreună la vânătoare, făceau focul, știau să fie o echipă. Astăzi nici măcar atât nu mai știm. Astăzi doar ne plângem și ne distrugem.

De aici apare o vorbă ,,nice guys finish last”, pentru că ,mai nou , dacă ești bun ești luat de prost. Astăzi bunătatea e văzută un fel de ,,hai să vedem ce putem obține de la acest fraier” și când nu ne mai oferă ,,thank you, next”. Așa că ce pot eu sugera este să fii un om bun, dar cu măsură. Nu e nevoie să țipi sau să exerciți un control coercitiv pentru a-i schimba pe ceilalți. Nicidecum. E nevoie doar să stabilești niște limite. Poți alege ce fel de comportamente tolerezi și ce fel de comportamente ignori cu desăvârșire. Astfel, e ușor să ieși din cercurile vicioase în care le faci tuturor pe plac. Ca să fie mai simplu, o să îți  dau exemplul meu.

Eu sunt o persoană care își cere scuze foarte des, încearcă să facă totul bine și să îi mulțumească pe ceilalți. Vorbesc asertiv cu oamenii, iar când e vreo neînțelegere încerc să clarific lucrurile. Nu sunt perfectă, dar fac tot ceea ce pot. În aparență, e foarte bine să fiu așa, numai că, vedeți voi, majoritatea persoanelor au o lipsă de educație cu privire la aceste abilități de comunicare. În loc să discute adecvat, preferă să jignească, să evite conversații neplăcute, să fabrice minciuni și scuze. La început, mă frustram pe aceste comportamente, dar acum, am conștientizat că nu sunt nevoită să le tolerez. Nu sunt responsabilă de problemele emoționale și tiparele disfuncționale a nici unui tip. Nu sunt nici mămica lui să îi dictez viața. Este liber să se comporte în acest mod – cu altă persoană și în altă parte. Mai mult, nu sunt preșul persoanelor care nu își pot cântări vorbele și aleg să se victimizeze, atacând în nesiguranța lor totală oamenii care nici măcar nu au vreo treabă cu ele. Gândești cu trecutul, rămâi în trecut, vorba vine.

Din acest motiv, am decis să comunic exact cum îmi doresc să fiu tratată. Dacă persoana în cauză nu este capabilă să se ridice la standardele mele nu mai am de ce să tolerez un astfel de comportament. Sănătatea mea mentală este importantă. Cu mențiunea că, rămân în continuare empatică și deschisă la schimbări.

Revenind la ce spuneam anterior, e adevărat, nu mai știm să fim oameni. Ne înjunghiem pe la spate unii pe alții și apoi în față ne zâmbim. Nu avem curajul să purtăm discuții autentice, dar ne trezim cu pretenții la relații sănătoase. Dacă nu ești dispus să faci munca, nu te aștepta la rezultate…numai că știți cum e, omul așteaptă să îi pice din cer ceva, nu cumva, Doamne Ferește să fie responsabil.

Ne merităm soarta și involuția dacă ne comportăm la 40 de ani ca niște copii. Dacă dau un fastforward la oamenii care vor deveni părinți în câțiva ani văd niște copii care au copii, nicidecum niște adulți echilibrați emoțional. Avem mari probleme și ne lipsește educația pe multe paliere, o știm cu toții, dar e mai simplu să fii prost în societatea actuală. Doar prostul nu are răspunderi mari, el face ce zice turma. Dacă turma e bătută în cap nu mai contează.

Poate sunt eu mai visătoare de fel, dar am pretenția la un viitor mai bun. Am pretenția să știm să ne comportăm adecvat. Nu cer marea cu sarea, dar măcar un minim de respect și bun simț cât să dai un ,,bună ziua”, o explicație, o vorbă drăguță. Să arăți măcar că ai cei 7 ani de acasă și nu ai dat skip cu totul la viață.

Pentru acei oameni buni care mereu îi pun pe ceilalți înaintea lor, luați o gură de aer, credeți în voi și setați niște limite adecvate. Nu meritați să se comporte nimeni cum are chef fiindcă  s-a trezit cu fața la cearșaf. Problemele emoționale ale celuilalt nu sunt responsabilitatea voastră, iar dacă persoană în cauză nu știe asta, poate ar fi timpul să învețe.

Pentru cei cu probleme emoționale vă recomand terapie, poate așa învățați și voi să creșteți de la copilărie la vârsta adultă….oh, dar stați, am uitat că pentru unii terapia aduce responsabilitatea asupra propriilor fapte, acea ciumă pe care vreți să o evitați cu orice preț. E okay dragilor, avem nevoie și de copii în societate, o să construim grădinițe private pentru adulți să vă faceți de cap. Aveți doar grijă când vă căsătoriți cu mami și tati să nu plângeți prea mult, covoarele trebuie și ele întreținute, la fel ca în relația voastră – menținem aparența că totul e okay.

Cam asta am avut de zis pentru azi.

Vă doresc o zi făină!

Cu mult drag,
Mădălina Dan

P.S: Pentru resurse suplimentare consultați cartea de mai jos, eu o citesc la momentul actual și mă ajută enorm în a seta limite. 🙂

Sursa imaginii: https://www.scriptum.ro/