When You Wonder Who You Are…

I’m drowning underwater. Sometimes I don’t know where my body ends and another person begins. I’m just trying to be myself – those are the good days. On bad days I am a pit of emptiness, a doll at the threshold of despair. I call myself a doll because I am moved by a master. Maybe God is my master, but I don’t really know. I just feel the blood surging up from my last wounds, the ones I made in self-harm when I was wallowing in emptiness and despair…as if despair is something trendy nowadays.

Did you self-harm? Me too. What a coincidence. I think this should be our new – ’’ welcome, nice to meet you’’. And yes, I would like to use it as a joke, but I can’t…because depression rates are increasing and suicide is among the top causes of death. Yet, still, as a psychology student, I can’t seem to stop wondering why. Maybe the answer is we don’t have a calling, a purpose in life. We just get up every morning and do something aimlessly. Without a doubt, we think this world is out to get us and we don’t see our role in this whole thing called life. We are puppets…or victims. Certainly, victims waiting for heroes to save us…and when we are not mere victims we are the perpetrators, the ones who inflict pain on other people, crushing their dreams on instant due to our own insecurities. What are we if not sad people wandering the world to find our own meaning in life?

We search for meaning out there as if it’s something to be grasped, when in fact is something to be made or rediscovered within ourselves. We do have all the answers inside, sometimes we just forget them. We like to be unconscious, cruel and complain about every damn little thing. That’s probably why we do have depression. We spend our days in negativity, problems, and hurts. We isolate ourselves when we feel the most pain. We like to be invincible and perfect when in fact we are just scared kids searching for a place to call home. We cling to material things for happiness and we forget to enjoy the little moments of joy that brings us peace. We forget to relax….and love each other despite our own imperfections.

So….who are we, really? I think the answer is whoever we want to be, whoever our souls want us to be. We have only one single problem – society doesn’t care about our soul’s journey. So, we are faced with one big decision – do we follow our dreams or do we follow the rules?
The answer is only ours.

Lots of love,
A girl wondering who she is

Image source: https://www.ramdass.org/practice-self-inquiry/

Advertisements

Mental Health In A Nutshell

 

I hear the birds singing

And I feel a ray of light caressing me.

I think I am made of the light or rather I had become the light itself,

The life itself,

The life of it.

I feel the wind caressing my hair;

It’s a sweet breeze.

It reminds me of the ghosts of Christmas past

All my ex-lovers crammed in one corner

In one part, in one heart

Inside of me.

The loneliness of nature goes deeper than my skin,

Past the blood in my veins, past every cell, past every atom

Past this Universe

Into an unknown dimension…

Making a hole right at the center

In the middle of my tiny heart.

My little guardian angel is in pain

So it makes the decision to numb it

To erase memories and feelings from the moment you press tape,, start’’.

But you see, my mind is clever

She knows how to overthink her way into freedom,

She finds a way to flashback the trauma in my nightly dreams

To make them nightmares I’m supposed to escape out of….

My mind is good at painting paradises out of lost causes

Usually by destroying them.

My mind is clever

She learned from a young age the freedom of depression,

The taste of trauma on skin

The freedom of chains around my body in the morning,

Not getting out of bed

Idealizing strangers who left scars,

Portraying sweet emotional abuse,

My mind is clever

She knows how to survive

The only problem is…

This time…she has to…

Thrive.

Lots of love,

Mădă ❤

Image source: https://blog.verily.com/

Despărțire cu text universal

Disclaimer: Această poezie este un pamflet și trebuie tratată ca atare. (Totuși, mai spune-i inimii să nu mai bată greșit din când în când).

Ai trecut vreodată printr-o despărțire? Știu că probabil o să zici ,,DA’’, dar eu  mă refer la cea clasică. Mă refer la acele despărțiri când tu ești super anxioasă că el te-a trădat și îți faci zeci de mii de speranțe în cap despre relația minunată pe care o aveați și el sigur te iubește și se va întoarce pentru că tu ești un ursuleț adorabil și drăguț. Erați făcuți unul pentru celălalt…tu știi mai bine….tu știi mai bine ce simte el….tu ești în capul lui….tu știi că te vrea pe tine. Dacă aș avea un semn de stop ți l-aș pune în față, numai ca să vezi cum scrie ,,STOP’’.

Bate la ușă realitatea, cu prietenul ei creierul, care îți spune că tu cam…greșești. Fiindcă  el s-a despărțit de tine. Și pentru că suntem în ,,luna iubirii’’ (haha, de parcă iubirea de sine e doar în februrarie, nu tot anul) mi-am propus să fac haz de necaz cu această poezie care ilustrează toate vechile mele anxietăți…și nevoia mea ridicată de control…și lipsa mea de responsabilitate pentru gândurile obsesive.

Dragi bărbați, nu mă iau de voi, dar să fiu sinceră, un mic sfat, data viitoare, mai updatați-vă textele pentru despărțiri…sau sunați-mă să vă dau idei. Sigur găsesc câteva replici  de despărțire mai…amuzante (hmmm…poate ar trebui să fac o postare despre asta??). Friendly advice – când vreți să vă despărțiți de o femeie, măcar fiți autentici.

Dragi femei, nu mai fiți victime. Dacă totuși aveți depresie și ideație suicidară după vreo despărțire, consultați un psiholog. Sincer vorbind, lăsând gluma la o parte, problemele mentale nu sunt o joacă. Și vă rog, fiți responsabile. Știu că uneori bărbații pot acționa super stupid, dar honestly, și noi femeile acționăm impulsiv, în loc să ne respectăm nevoile și limitele. Deci e egal. Așa că deși e scrisă la feminin, poezia se referă la ambele genuri. Cred că mulți dintre noi trecem prin faze dinastea adolescentine (unii mai târziu în vârstă, dar e okay – flashback cu versiunea mea de 16,17,18, 19 și 20 de ani J)) ).

Sharing is caring…deci aici e, vă invit să citiți ,,despărțirile mele’’:

Cred…că există un fel de text universal de a te despărți de o femeie, varianta bărbați:

,,Eu nu mai simt nimic pentru tine…’’

Am auzit asta de la 4 tipi diferiți și ghici ce? Culmea…

Toți încă mai simțeau.

De parcă sentimentele îți dispar așa peste noapte, ca anestezia

O injectezi…și își face efectul.

Nu!

Sentimentele sunt pe un continuum…

Ne curg prin vene ca sângele, uneori le gustăm pe buze ca vodka

Înainte să ne trezim în pat, singure și goale

Pentru că prostul a uitat să-nchidă ușa-n urma lui.

Și ne e frig și teamă de tot

Tremurăm de parcă am fi oameni de zăpadă

Cu trupuri mici și plăpânde,

Inimi ce se zdrobesc și crapă

Piese de puzzle ce nu-și mai găsesc locul.

Cădem ușor, ușor în abis

Ne afundăm în alcool

Și ne dorim doar să uităm de tot ce s-anîntâmplat…

De parcă uitarea ar fi posibilă

Când persoana aia era universul și când a plecat a luat totul cu ea.

Și nu, nu promovez ideația suicidară,

Dar știu că dacă ai trecut printr-o despărțire cam vrei să….mori

Să uiți de viață, de existență, de tot…

Până și prietenii sunt fraieri că nu te lasă singur,

Să îi scrii o scrisoare să îl duci pe…

Drumul cel bun.

,,Care drum, frate? Care drum?’’

Pentru că doare și plângi și îți curg lacrimi și te gândești

Mi-aș dori să îmi scot inima din piept,

Să o pun lângă mine la un pahar de vodkă și să îi spun:

,,Ce proastă ești!!!

Fraiero, vine altu’

Și dacă el vrea să se f**ă

Lasă-l,

Măcar nu-ți f**e ție ritmu’ și creierii, ratatu.

Bă, ce-i drept:

,,Mai dulce-i p**da ca alcoolul,

Așa că…nu comentez.

Încerci să te ridici zicând

,,Hai, inimă, că poți, mai bate altă dată

Nu juca teatru,

Că rănile se vindecă.

Încerci doar să îți sugrumi cenușa din interior,

Să nu mai plângi ca disperata…

Și nu merge!!!

Inimă, ești defectă.

Încerc să mor și tu mă faci să trăiesc,

Să simt,

De ce?

,,Mai dute d**cu’’

Semnat capu’.

P.S: Pentru toți tipii dina viața mea cu care am avut ceva ,,chestie’’ mersi, mersi că m-ați făcut să gândesc irațional și să mă enervez. Acum are lumea cu ce rezona, iar eu am de ce râde. Bonus, am devenit cea mai bună versiunea mea din cauza asta. Vă sunt etern recunoscătoare (eu și cititorii) . Vă îmbrățișez dulce.

P.S 2: Am  un amic  care a contribuit cu 1 vers la această creație literară și pe această cale vreau să îi mulțumesc. Thanks for the inspiration 🙂

P.S 3: Îi mulțumesc mult amicei mele care m-a determinat să urc pe scenă cu poezia. A rămas așa de suflet pentru mine.

Până data viitoare, nu uita-ți să vă despărțiți universal (glumesc). Aveți grijă de voi și faceți haz de necaz că nu strică. Lumea e shit și așa, nu e nevoie să o faceți voi mai sumbră.

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sursă imagine 1 și 2: /www.someecards.com/

Surșă imagine 3: http://fabafter40.tumblr.com/

Ce înseamnă să fii femeie?

Sursă imagine: https://freebiemom.com

Dragă femeie,

Poate ai fost crescută în puf. Poate de când erai mică urmăreai desene cu prințese și te jucai cu păpuși Barbie. Poate ai avut la un moment dat acea concepție învechită că va veni într-o zi eroul să te salveze de la propria ta suferință. Așa că ai așteptat ani întregi prințul pe cal alb, să te ia din turn ca pe Rapunzel, să te sărute ca pe Albă ca Zăpada. E probabil să greșesc – tu ai vrut să fii Frumoasa din Pădurea Adormită, să vină doar prințul să te sărute ca să te trezești din somn, să vezi că ai din nou palatul și servitorii și familia perfectă…iar apoi nunta de vis și cea mai fericită viață din Univers. Frumos, nu am ce spune. Aceste vise sunt minunate, atâta timp cât le ții în paginile unei cărți sau le vezi pe ecranul de cinema. Doar că tu le-ai adus în realitate, iar acum te-ai pierdut pe drum. Ai uitat un lucru – în lumea reală nu există prințese care au nevoie să fie salvate. În lumea reală tu ai devenit o femeie neajutorată, o victimă a sorții care nu e în stare să se pună pe propriile picioare. Altfel spus, ai trăit nefericită ani întregi, fiindcă ai crezut cu desăvârșire că prințul te va salva. Și ghici ce? Ai avut dreptate – el a venit și te-a salvat pentru o perioadă. Doar că prințul tău s-a dovedit a fi o persoană cu mai multe probleme psihologice decât tine ….și așa v-ați prins amândoi într-un dans în care propria relație era mai  mult un cabinet de terapie decât orice altceva. Tu ai fost victima, iar el salvatorul….iar uneori ați mai rotit rolurile, ca să nu vă plictisiți. Cât de frumos, nu? Doar  că nu v-ați oprit aici. Negarea ta asupra realității a declanșat abuzuri emoționale și verbale, uneori poate chiar fizice și sexuale – răni care nici măcar trecerea timpului nu le va vindeca vreodată, ci doar tu și tăria de caracter. Îți place visul tău, prințeso? Mie una să știi că nu.

Dacă vrei să fii fericită, renunță la aceste povești pline de suferință, la acești bărbați cu o grămadă de probleme psihologice și trăiește o viață nouă. Creează o altă poveste. Dacă tot îți plac prințesele Disney măcar fi ca Mulan. Ea reprezintă o femeie adevărată și curajoasă care și-a ridicat vocea pentru poporul ei. Nu a așteptat să vină prințul pe cal alb să o salveze, s-a deghizat în bărbat si a plecat la război, să lupte pentru lucrurile în care credea. Mai vrei exemple de femei puternice? Uită-te la Wonder Woman, e un film mai recent.

Dacă totuși îți place seria Disney încearcă Frozen, Brave sau Leap. Exemplele de acolo sunt mai aproape de adevăratele femei ale generației noastre. Ele pavează drumuri pentru lucruri noi, sunt pe cât de sensibile pe atât de curajoase.

O să îți povestesc ceva din viața mea, ca să îți faci o idee mai ,,reală’’ despre viziunea mea legată de a fi femeie:

,,Eu am crescut uitându-mă la desene cu supereroi și mereu am crezut că merit mai mult în viață decât o simplă relație în care să discut despre nimicuri toată ziua, să fac sex și de mâncare. Mereu am simțit în interiorul meu că am ceva de obținut în viața aceasta, că am o chemare mai mare decât mine pe care mi-ar plăcea să o urmez. Pentru mine asta înseamnă să fii femeie, să te ridici și să lupți pentru visele tale, să renunți la acea fantezie cum că exteriorul te va salva de toate durerile și să îți asumi responsabilitatea pentru faptele tale. Spun asta fiindcă am fost o victimă destul timp și am realizat că nu va veni nici un erou să îmi pună viața la punct, ci doar eu o puteam face…iar un bărbat în viața mea nu ar trebui să reprezinte fiecare suflare, ci o persoană lângă care pot pava un drum, cineva care să aibă valori și viziuni comune cu mine. Altfel spus, un bonus la viața extraordinară pe care o am deja. Recunosc, încă nu am cunoscut persoana potrivită, dar poate aceasta e și ideea poveștii. Cred că nu e nevoie să îl cunosc pe el azi, ci cred că e nevoie să mă regăsesc pe mine. Să știu ce vreau și cine sunt.’’

Îmi plac fanteziile, dar când ajung să îmi distrugă realitatea, fiindcă negarea îmi astupă vocea interioară atunci avem o problemă. Cred că a fi femeie are multă legătură cu a face ce simți, dar a și gândi înainte. Nu e ca și cum ,,simt că îl iubesc’’ și mă duc mâine într-o relație toxică în care mi se spune că sunt de vină pentru fiecare problemă care mi se întâmplă.

Cred că e important să vezi cum te simți lângă acea persoană, să vezi dacă îți inspiră pace și siguranță sau te face să fugi în cealaltă direcție. Contează să observi dacă viziunile voastre despre viață coincid sau nu. Cred că e important să fie un echilibru între minte, trup și suflet, iar atunci vei știi că faci alegerea bună…pentru că persoana care ține la tine cu adevărat îți va demonstra acest lucru și nu va lăsa loc de dubii. Nu se va speria de autenticitatea și puterea ta feminină, ci va fi acolo, încercând să te susțină…și cel mai important va avea și el propria viață pusă la punct. Cred că acest lucru înseamnă o relație sănătoasă. Nu când intrăm în tot felul de roluri și apărări doar ca să nu îl pierdem sau ca să ne salveze. În acest caz nu vorbim despre iubire, ci despre dependență și control.

Așa că, întorcându-mă la ce spuneam la început -,,dragă prințesă, trezește-te la realitate’’. Nu ești într-un film Disney. Să ai pretenția ca cineva din exterior să fie responsabil pentru tine e o jignire la integritatea ta de femeie. Ridică-te și luptă pentru visele tale. Fă ceea ce îți dorești. Ai grijă de tine. Iubește-te. Construiește-ți viața așa cum crezi de cuviință. Fă ceea ce te face cu adevărat fericită. Acum, tu ești propriul erou, nu victima care are nevoie de un salvator….. sau ,mai grav, terapeutul întregii lumi. Regăsește-te pe tine și îți garantez că orice îți dorești se va îndeplini.

 Ia pixul sau creionul în mână și scrie-ți povestea. Scrie-o frumos și scrie-o bine…fiindcă ghici ce? E povestea ta.

Mult succes!!

Cu mare drag,

Mădălina Dan

Sursă imagine 2: https://www.elle.com

Sursă imagine 3: https://www.commonsensemedia.org/

Sursă imagine 4: https://saltybison.com

De ce e important să ai modele în viață?

Ne-am uitat valorile. Ne-am uitat pe noi într-un colț. Am construit o groapă și ne-am afundat acolo sinele real. Ajungem să purtăm măști, doar așa e la modă mai nou. Ne punem armură peste armură și apoi ne plângem că ceilalți nu sunt lângă noi…păi logic, doar nu pot avea grijă de un zid, ci de o persoană reală. În ziua de azi, bunul simț și cei 7 ani de acasă sunt aruncați pe geam. Ne băgăm picioarele în dorințele și nevoile altora, fiindcă viziunea noastră despre realitate e cea corectă. Nu-i așa? Avem pretenții peste pretenții și doar știm să cerem, dar când e vorba să oferim cri,cri. Da, aud și eu greierii. Vrem o relație sănătoasă, dar  suntem inadaptați la realitate. Nu gândim rațional, dar cerem raționalitate de la ceilalți. Nu suntem empatici, dar cerșim empatie la fiecare colț. Suntem niște ipocriți care cred că li se cuvine totul.

Dacă tratezi omul ca preșul de pe jos de multe ori așa ajungi să fii tratat. Nu e mare filozofie. Eu nu vorbesc de răzbunare aici, ci de niște limite. Un om care se respectă nu o să îți permită să îl minți, înșeli sau să îl jignești. O să îți comunice asertiv ceea ce îl deranjează, iar dacă tu nu poți modifica acest comportament atunci o să se ridice și o să plece. El nu e jucăria ta să îl mânuiești cum ai chef. Nu mă interesează ce fel de probleme ai, chiar și psihiatrice, asta nu e o scuză să te comporți lipsit de bun simț față de un om. Ține de caracter și de valorile pe care ți le formezi în viață. Da, okay, ai avut o viață grea…și ce dacă? Nu există scuze dacă te afli în suferință zi de zi. Tu ești unde ești din cauza ta, iar când o să fii responsabil pentru propriile fapte și o să încetezi să mai găsești scuze atunci poate o să faci ceva.

Noi suntem de vină. Suntem de vină că ne plângem toată ziua, relațiile nu merg, sistemul educațional e la pământ. Noi suntem de vină că acceptăm un astfel de sistem. Suntem de vină că am ajuns să considerăm bunătatea drept prefăcătorie și să călcăm în picioare oamenii care ne oferă respect. Suntem de vină că nu știm să apreciem tot ce ne oferă viața  și să găsim lecția în fiecare eveniment.

Credem că știm totul și ne izolăm social. Dacă eu stau pe un munte nu pot fi rănit. Haha. Ei bine, eu am stat pe un munte 21 de ani și da, ai dreptate. Nu poți fi rănit, dar nu poți fi nici iubit.

Am tot cerut și cerut de la ceilalți fără să ofer în schimb, am avut doar pretenții. Până am ajuns la concluzia că dacă îmi fabric toată ziua scuze ieftine nu merg în direcția în care îmi doresc. Mi s-au întâmplat multe și da, încă sunt tânără și învăț din experiențe. Mă educ în fiecare zi, deoarece știu că cine nu se educă o să ajungă să moară emoțional, spiritual și mental. O să rămână la același nivel învechit, ca un bibelou. Vrei să stai în izolare? Foarte bine, îți arăt muntele și peștera și îți spun și cum să o faci. E alegerea ta. Eu nu mai aleg asta. Mi-am dat seama că atunci când ai conexiuni reale cu oamenii lumea ta se schimbă. Mi-am dat seama că prietenii adevărați nu se pot măsura în cuvinte, ci în bătăile inimii.

Am cunoscut oameni al căror caracter m-au lăsat fără cuvinte. Oameni plini de iubire și de speranță pentru viitor, pentru o lume care i-a călcat în picioare, dar nu s-au lăsat. S-au ridicat și au construit ceva din acel noroi. Pentru acei oameni am eu respect, ei sunt modelele mele în viață. Ei au avut ceva ce puțini au în ziua de azi – curaj. Curajul să fie diferiți într-o lume în care conformitatea e la ordinea zilei. Prin autenticitatea, vulnerabilitatea și iubirea lor față de ceilalți au schimbat ceva, cel puțin pentru mine…și sunt convinsă că și pentru alții. Culmea, modelele mele nu avea ziduri. Aveau metafore și experiențe pe care mi le-au povestit. Aveau dorința de a face ceva mai bine decât în trecut. De la ei am învățat să mă educ, să sper, să cresc, să aspir spre absolut și infinit. Nu erau inumani, nu erau cu 15 mii de armuri și măști, ci erau ei, iar prin autenticitatea lor am avut parte de conversații reale. Mi-au zis să mă  educ, să sper la o lume mai bună, să cred în visele mele și să nu mă opresc din drum oricât de greu ar fi. Acei oameni m-au învățat pe mine tot ce știu azi.

Chiar cred că alături de ei am descoperit psihologia. Nu în cărțile de neuroștiințe sau în modelele complexe pe care nici măcar nu le mai țin minte. Nu în termeni tehnici sau în lucruri abstracte. Nu. Am învățat psihologie de la oamenii care au deschis ochii la viață, care au trăit în inima lor sentimente extrem de profunde, și-au dat cu capul de pereți și cu genunchii loviți s-au ridicat. Acei oameni m-au învățat să trăiesc, să risc, pentru că viața însăși e un risc.

Nu am învățat psihologie din note și din cărți, ci din vise și zâmbete și discuții la mese. Da, de acolo am învățat. Facultatea mi-a dat niște cunoștințe, dar erau irelevante comparativ cu viața. De multe ori datele nu se pliau pe concret, pe ceea ce se întâmplă cu adevărat. Acei oameni care au îndrăznit să clădească ceva au mers dincolo de paradigme sau teorii, au ajuns aproape de sufletul celuilalt și au fost acolo, prezenți. Au ascultat. Au căutat. Au învățat constant. Acei oameni m-au făcut să visez la absolut…și să lucrez să devin cea mai bună versiune a mea. Am toleranță scăzută față de turmele de oi, dar în schimb îmi plac leii…pentru că ei ies din rând.

Mă gândeam zilele acestea cum ne găsim drumul în viață și am realizat că drumul în viață se află deja în noi. În sufletul fiecăruia. Avem doar nevoie să dăm deoparte tot ceea ce nu reprezintă el și vom fii cu adevărat fericiți.

Așa că dacă vrei să îți pui armuri foarte bine, fă-o, dar dacă vrei să fii cu adevărat fericit renunța la ele și trăiește exact așa cum ai fost creat – autentic.

Pentru resurse suplimentare recomand:

 

Cu mult drag,

Mădălina Dan

Sursă imagine 2: https://africanleadership.co.uk

Sursă imagine 3: https://www.jobbertechtalk.com/

Sursă imagine 4: https://www.amazon.com/