Tineri și invincibili

-Mamă, ai și tu grijă de tine. Îmbracă-te bine că e frig afară…și să mănânci, nu cumva să rabzi foame.

– Da, bine. Hai mai lasă-mă în pace că nu am 5 ani.

Îți dai ochii peste cap și închizi telefonul. Apoi te duci la treburile tale – cu facultatea sau bacul sau ieșitul cu prietenii, dinalea.  Un gând totuși îți  trece prin minte – ,,ce enervantă e mama’’. Singurul lucru la care nu te gândești este că și tu…ca bunicul…ai putea să mori mâine.

………………………………

Dacă aș fi părinte aș spune ,, ce copil nerecunoscător’’, dar nu sunt așa că nu vă pot spune asta. În schimb, ce pot zice este faptul că moartea ne așteaptă după colț, iar noi nici măcar nu ne gândim cât de repede trece timpul – preocupați cu studiile, facultatea sau jobul.  Ne pierdem pe noi într-un cerc vicios în care banii crează supremația. Ei, dă-o încolo de familie, se descurcă ei. Nu au nevoie de mulțumiri din partea mea, știu clar cât de mult îi iubesc.

,,Oare nu gândim toți așa?’’ Eu una da. Mă cert aici cu vocile interioare în timp ce stau pe scaun la dentist, auzind ticăitul ceasului în sala de așteptare. Curând voi fi sub anestezie și o să mă gândesc la momentul următor, iar când următorul moment se termină mă voi gândi iarăși la viitor. Niciodată la prezent…doar eu sunt tânără…și nu am cum să mor mâine. Noi ăștia tineri credem că suntem invincibili…dar oare, chiar suntem?

Sursa imaginii: http://littlefieldpt.com/

Advertisements

Învăț să fiu…autentică

Reflectez.

Reflectez la viață.

La fel ca înainte…

Dar parcă mai profund.

Pauză. Fac o pauză…

Și mă gândesc…

,,Nu. Nu am cum să fiu ca înainte…

De când ai plecat.

Sau poate, poate…doar eu am plecat.

Chiar nu mai știu cine a plecat primul.

Știu doar că am devenit 2 fantome într-un blur sentimental.

Nu știu dacă blurul era al tău sau al meu

Nu știu al cui era.

Știu doar că tristețea din interior mă face să reflectez la viață

Să mă ascund la față

Glumesc, nu îmi plac măștile.

Mănânc o ciocolată – noua mea obsesie

Și acum am un monolog interior…de la prea mult alcool…

Glumesc. Eu nu beau alcool în general.

Poți să bei tu și pentru mine.

Revin.

Am ajuns la concluzia că….

Nu mă mai urăsc.

Valoarea mea ca om nu se ascunde în peturi de bere și sticle goale…

Ci în altceva.

În scris, într-un vis.

Știu că valoarea mea ca om e necondiționată

La fel ca infinitul, la fel ca timpul…

La fel ca iubirea pentru tine.

Știu doar că eu cresc…la fel ca un fluture…îmi cresc aripile

Ies ca o țestoasă din carapace,

Zâmbesc.

Și deși îmi e atât de greu…

Învăț să fiu….

EU.”

Cu mare drag,

Mădă ❤

Ce a vrut să zică autorul?

Reflectam zilele acestea la ideea de a conversa. Am impresia că uneori nici măcar prin vorbe nu ne înțelegem cu ceilalți. Mai nou, tind să cred că tăcerea poate fi un răspuns mai bun decât orice altceva. Gândiți-vă și voi – a nu spune nimic spune ,de fapt, atât de multe.

Un gest, o atingere, o îmbrățișare, a fi acolo pentru cineva care suferă poate să însemne totul…deși am fost condiționați să credem faptul că vorbele sunt cele care contează. Sunt cazuri în care nu e așa. De multe ori un comportament vorbește de la sine…iar adesea cheia stă în atitudinea pe care o avem, atât cu privire la noi, la ceilalți cât și la viață.

Terapeuta mea zicea la un moment dat – ,,uneori consider că oamenii au inventat limbajul doar din nevoia de a se îndepărta și mai mult unii de ceilalți’’. În multe situații această idee se poate aplica relativ simplu.

Mai ales în momentele pe care le-am trăit în ultimul timp. Vorbind cu ceilalți, am realizat cât de diferit pot vedea doi oameni aceiași situație. Fiecare trece lucrurile prin filtrul propriu, interpretează realitatea prin ochelarii lui. Uneori mă întreb cum ne putem înțelege unii pe alții dacă fiecare e acolo, undeva, în capul lui. Trăiește în propria lume și nu mai are timp sau chef să îl cunoască și pe ….celălalt.

Oare chiar se pot întâlni 2 universuri sau acest lucru e așa, un ideal în capul fiecăruia dintre noi? Cum putem să rupem baricada, să unim spațiile dintre ochii noștri goi …atunci când tăcerea vorbește…și nu cuvintele? Suntem atât de separați, scindați în propriile lumi…oare putem sa ajungem cu adevărat să ne cunoaștem unii pe alții și să fim împreună? Dacă în ziua de azi mai știm ce înseamnă definiția acestui termen. De iubire să nu mai spun, ne-am îndepărtat cu totul de idee. Suntem prin alte filme.

Uneori e greu să ai toate răspunsurile…uneori e greu să cauți…mai ales când simți cum ușile ți se închid în față, iar ceilalți se blochează atât de tare în propriile lor universuri încât nu mai au timp de al tău. Totuși, încercăm, deoarece e datoria noastră de oameni să facem acest lucru, mai ales când suntem într-o perioadă în care vrem  să ne dăm seama în ce parte ne duce viața.

Ca să închei pe un ton mai jovial, după toată seriozitatea, vă spun doar atât:

,,Ce a vrut să zică autorul?
– Habar n-am. Nu are nici el toate răspunsurile.”

Poate reflectați și voi la întrebarea aceasta.

Cu mare drag,
Mădă

Sursă imagine 1: https://pixabay.com

Sursă imagine 2: https://www.mjtrow.co.uk/tv-appearances/

Managementul Sufletului

”Nu știu de ce vorbim atât de mult de managementul timpului, cred că ar fi mai bine să vorbim de managementul sufletului.”

Pornind de la această propoziție aruncată  în jurnalul meu, am  început să îmi pun întrebări legate de motivul pentru care mi-am cumpărat o agendă. Am zis și eu să fiu mai productivă…și uite că aici e ,,noua mea agendă’’. Doar că vedeți voi socoteala de acasă nu prea merge cu cea din târg, târgul fiind viața mea.

După câteva zile de organizat cu precizie activitățile pe care doream să le realizez, am conștientizat următorul lucru: făceam tot ceea ce trebuie, dar nu ceea ce îmi place. Eram un cal de bătaie care muncea toată ziua, dar fără să fie cu adevărat fericit. Așa că mi-am pus următoarea întrebare: ,, okay, dar până la urmă de ce am această agendă?’’. Răspunsul a iscat și mai multe controverse: ,,pentru a face din ceea ce iubesc o prioritate’’. Interesant.  Atunci probabil agenda mea nu era construită bine, fiindcă problema nu era managementul timpului, ci managementul sufletului. Concluzia aceasta m-a determinat să încerc ceva nou. Aș spune chiar….creativ. În loc să mă limitez la clasicul to do list, am început să colorez, să desenez, să scriu citate motivaționale și să țin cont de visele mele în fiecare zi. Era o abordare diferită…și totuși parcă era cea pe care sufletul meu o voia. Mai mult, i-am dat și un nume agendei mele. Am scris mare pe prima pagină ,,MANAGEMENTUL SUFLETULUI’’. După toate acestea mă simțeam de parcă aș fi vorbit cu cel mai bun prieten atunci când o deschideam.

Aceasta a fost povestea mea despre agende…dar ar putea fi a ta sau a oricui care are probleme cu managementul timpului.  Consider că vorbim prea mult despre cum ,,nu avem timp’’ când de fapt adevărul ar fi altul. Adevărul este că nu facem din lucrurile pe care le iubim o prioritate. Le aruncăm undeva acolo în fundul minții și uităm de ele. Trăim nu pentru noi, ci pentru ceilalți, pentru tot ceea ce ne spune exteriorul că trebuie să facem. Din frică și scuze ieftine uităm de ceea ce contează cu adevărat – de vise, de prieteni, de familie, de relaxare și hobbyuri care ne fac să zâmbim. . Ați putea să râdeți de mine sau să mă dezaprobați, dar eu cred că e mult mai eficient să avem o agendă pentru managementul sufletului. O agendă care să nu fie un loc plin de presiuni din exterior și to do lists. Nicidecum. Ci o agendă nouă. O agendă care să ne reflecte visele, speranțele, adevăratele priorități și poftele inimii. Cred că aproape orice om ar deschide cu drag acea agendă în care scrie ,,te iubesc’’ în fiecare dimineață sau 3 lucruri pentru care e recunoscător….și nu doar atât. Fiecare ar deschide cu drag un loc în care vede cât de importante sunt visele lui, cât de apreciat e de ceilalți și cât de multe a realizat până acum.

Poate acest concept de managementul timpului a fost aruncat prea des sus la fileu și nu l-am analizat niciodată. Dragilor, vă garantez că avem suficient timp într-o viață să facem tot ce ne propunem. Eu sugerez altă abordare – să avem grijă de propriul suflet…și timpul se va alinia în funcție de el.

Vă îmbrățișez cu drag,

Mădălina Dan

Pentru resurse suplimentare vă recomand următorul filmuleț:

Oare Nu Vede Nimeni, Soarele?

Eram pe coridor…și deși jumătate din dimineață mă plânsesem de cât de mult îmi urăsc viața, deodată mi-am ajustat privirea și am văzut…..soarele. Bine, poate nu chiar soarele per se, dar natura, copacii, trotuarele din parc, modul în care lumina îi atingea, îi mângâia prin căldura și simplitatea ei. Priveam toate acestea printr-un geam imens din facultate. Mă simțeam prinsă cumva, de parcă nu aș fi putut să ies, închisă într-un spațiu lipsit de viață. Am privit natura și apoi mi-am privit colegii – majoritatea erau preocupați de licențe, de note, stăteau cu telefonul în mână, navigau pe rețelele de socializare; mulți vorbind, dar cu adevărat deconectați unii de ceilalți. Îi observam așa uimită, auzind zumzetul de glasuri care se estompau în timp ce mintea mea formula următoarea întrebare – ,,chiar sunt singura care vede soarele?’’. Nu aveam cum să știu acest lucru în mod obiectiv, dar nu asta e ideea.

Morala întregii povești stă în aprecierea lucrurilor mici, de zi cu zi. De câte ori nu ne pierdem pe noi în muncă, ne ancorăm rigid în tot ceea ce avem de făcut și uităm să prețuim cel mai simplu și relevant lucru – momentul prezent? Lăsăm clipa să ne zboare printre degete, iar apoi ne plângem că așa și pe dincolo. Nu trăim azi. Trăim ori în trecut, ori în viitor, niciodată în prezent, unde am putea fi cu adevărat fericiți.

Ce am făcut eu în această poveste? Citiți în continuare și veți afla.

Am învățat să mă apreciez pe mine, să mă iubesc necondiționat, deși să fiu sinceră, uneori era al naibii de greu. Mai ales în zilele în care tristețea mea era mare, mare cât China și da, astăzi era una din acele zile. Mă criticam adesea pentru faptul că sunt diferită, că văd lumea din altă perspectivă, iar astăzi nu era o excepție. Vocea critică din capul meu începea ,,Da, doar tu trebuie să fii tot timpul altfel, nu?. Vocea aceea ce nu mi-a dat pace toată dimineața. Mă făcea să mă simt lipsită de valoare.

Îmi criticam sensibilitatea pentru frumusețea ei până când lucrurile mici mi-au arătat că a fi sensibil nu e un lucru chiar atât de rău. Acea sensibilitate care mă apropia destul de mult de depresie și se înțelegea foarte bine cu stările mele tranzitorii de deprimare, era de fapt un atu în viața mea. Ea mă făcea să fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce am, să mă bucur de clipele frumoase alături de cei dragi, să simt cum artista din mine iese la suprafață puțin câte puțin. Acea sensibilitate mă determina să scriu, să îmi pun cuvintele de pe buze și din minte pe hârtie. Sensibilitatea mea mă făcea să văd soarele, printre ziduri și ,,închisori’’ și povești despre licență. Eu priveam un singur lucru – lumina. Cam așa eram eu – diferită.

Poate că tocmai aceasta era problema…că nu priveam lucrurile ca ceilalți. Culmea culmilor, se pare că problema mea era de fapt soluția, dacă reușeam să văd tot timpul soarele, indiferent de nori.

Până data viitoare, vă îmbrățișez. >:D<

Cu mare drag,

Mădălina Dan

 

 

 

Sursa imaginii 1: http://eskipaper.com/

Sursă imagine 2: https://www.facebook.com/TheDanetteMay/

Sursă imagine 3: https://quotefancy.com/