Învăț să fiu…autentică

Reflectez.

Reflectez la viață.

La fel ca înainte…

Dar parcă mai profund.

Pauză. Fac o pauză…

Și mă gândesc…

,,Nu. Nu am cum să fiu ca înainte…

De când ai plecat.

Sau poate, poate…doar eu am plecat.

Chiar nu mai știu cine a plecat primul.

Știu doar că am devenit 2 fantome într-un blur sentimental.

Nu știu dacă blurul era al tău sau al meu

Nu știu al cui era.

Știu doar că tristețea din interior mă face să reflectez la viață

Să mă ascund la față

Glumesc, nu îmi plac măștile.

Mănânc o ciocolată – noua mea obsesie

Și acum am un monolog interior…de la prea mult alcool…

Glumesc. Eu nu beau alcool în general.

Poți să bei tu și pentru mine.

Revin.

Am ajuns la concluzia că….

Nu mă mai urăsc.

Valoarea mea ca om nu se ascunde în peturi de bere și sticle goale…

Ci în altceva.

În scris, într-un vis.

Știu că valoarea mea ca om e necondiționată

La fel ca infinitul, la fel ca timpul…

La fel ca iubirea pentru tine.

Știu doar că eu cresc…la fel ca un fluture…îmi cresc aripile

Ies ca o țestoasă din carapace,

Zâmbesc.

Și deși îmi e atât de greu…

Învăț să fiu….

EU.”

Cu mare drag,

Mădă ❤

Advertisements

Oare Nu Vede Nimeni, Soarele?

Eram pe coridor…și deși jumătate din dimineață mă plânsesem de cât de mult îmi urăsc viața, deodată mi-am ajustat privirea și am văzut…..soarele. Bine, poate nu chiar soarele per se, dar natura, copacii, trotuarele din parc, modul în care lumina îi atingea, îi mângâia prin căldura și simplitatea ei. Priveam toate acestea printr-un geam imens din facultate. Mă simțeam prinsă cumva, de parcă nu aș fi putut să ies, închisă într-un spațiu lipsit de viață. Am privit natura și apoi mi-am privit colegii – majoritatea erau preocupați de licențe, de note, stăteau cu telefonul în mână, navigau pe rețelele de socializare; mulți vorbind, dar cu adevărat deconectați unii de ceilalți. Îi observam așa uimită, auzind zumzetul de glasuri care se estompau în timp ce mintea mea formula următoarea întrebare – ,,chiar sunt singura care vede soarele?’’. Nu aveam cum să știu acest lucru în mod obiectiv, dar nu asta e ideea.

Morala întregii povești stă în aprecierea lucrurilor mici, de zi cu zi. De câte ori nu ne pierdem pe noi în muncă, ne ancorăm rigid în tot ceea ce avem de făcut și uităm să prețuim cel mai simplu și relevant lucru – momentul prezent? Lăsăm clipa să ne zboare printre degete, iar apoi ne plângem că așa și pe dincolo. Nu trăim azi. Trăim ori în trecut, ori în viitor, niciodată în prezent, unde am putea fi cu adevărat fericiți.

Ce am făcut eu în această poveste? Citiți în continuare și veți afla.

Am învățat să mă apreciez pe mine, să mă iubesc necondiționat, deși să fiu sinceră, uneori era al naibii de greu. Mai ales în zilele în care tristețea mea era mare, mare cât China și da, astăzi era una din acele zile. Mă criticam adesea pentru faptul că sunt diferită, că văd lumea din altă perspectivă, iar astăzi nu era o excepție. Vocea critică din capul meu începea ,,Da, doar tu trebuie să fii tot timpul altfel, nu?. Vocea aceea ce nu mi-a dat pace toată dimineața. Mă făcea să mă simt lipsită de valoare.

Îmi criticam sensibilitatea pentru frumusețea ei până când lucrurile mici mi-au arătat că a fi sensibil nu e un lucru chiar atât de rău. Acea sensibilitate care mă apropia destul de mult de depresie și se înțelegea foarte bine cu stările mele tranzitorii de deprimare, era de fapt un atu în viața mea. Ea mă făcea să fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce am, să mă bucur de clipele frumoase alături de cei dragi, să simt cum artista din mine iese la suprafață puțin câte puțin. Acea sensibilitate mă determina să scriu, să îmi pun cuvintele de pe buze și din minte pe hârtie. Sensibilitatea mea mă făcea să văd soarele, printre ziduri și ,,închisori’’ și povești despre licență. Eu priveam un singur lucru – lumina. Cam așa eram eu – diferită.

Poate că tocmai aceasta era problema…că nu priveam lucrurile ca ceilalți. Culmea culmilor, se pare că problema mea era de fapt soluția, dacă reușeam să văd tot timpul soarele, indiferent de nori.

Până data viitoare, vă îmbrățișez. >:D<

Cu mare drag,

Mădălina Dan

 

 

 

Sursa imaginii 1: http://eskipaper.com/

Sursă imagine 2: https://www.facebook.com/TheDanetteMay/

Sursă imagine 3: https://quotefancy.com/

 

 

Vocea ta contează!

 

Dragă cititorule,

Dacă stai închis în camera ta, ținându-ți gura închisă ori de câte ori vezi nedreptate în lume sunt aici să îți spun că vocea ta contează. Poate nu crezi asta acum. Poate nu crezi că ești destul de puternic să schimbi ceva. În fond, cine ești tu? Doar un umil cititor.

Ei bine, eu țin să te contrazic. Ești un model pentru cei din viața ta – pentru prieteni, pentru familie, pentru oamenii pe care îi iubești cel mai mult. De fiecare dată când îți spui opinia, tu schimbi o lume. Uneori poate fi lumea ta, alteori poate fi a celor din jur.

Cine ești tu să schimbi lumea? Mi-aș dori să îmi spui, în fiecare zi în care vorbești cu cineva despre facultate, când ajuți la un proiect, când îi zâmbești unui necunoscut de pe stradă care pare trist. Ar fi drăguț să ne redefinim conceptul de ,,schimbarea lumii’’. Nu e necesar să alterăm universul ca să fim fericiți. Fiecare putem schimba bucățica noastră.

Acum ai putea să îmi dai următorul argument: ,, bine, dar îmi e frică’’….și sinceră să fiu mă bucur, fiindcă și mie îmi e frică. Îmi e frică de fiecare dată când scriu, îmi e frică atunci când încerc ceva nou, îmi e frică să nu greșesc cu încrederea în visele mele.

De multe ori am crezut că frica e tocmai semnul divin care îmi spune să renunț. De la o vreme, am început să consider frica drept prietenul care îmi spune: ,,Nu te opri! Mergi în direcția bună’’. Oare nu ieșirea din zona de comfort ne arată cum trăim?

O să îți dau un exemplu din viața mea. Fac voluntariat de un an și mi-a fost mereu frică să vorbesc, deși știam câte idei creative am pentru activitățile cu copiii. Vineri a fost prima mea zi când am propus o activitate. În autobuz tot drumul m-am gândit cum să renunț, deoarece ,,se vedea clar că nu mă pricep’’. În fond, cine eram eu să încerc ceva nou?.

Când a venit momentul să explic ce avem de făcut simțeam că nu mai am voce. Mă gândeam doar cum o voi da în bară.

Ghiciți ce? După aceea activitate copiii erau atât de fericiți încât mi s-a umplut inima de bucurie. O prietenă de a mea mi-a mulțumit, deoarece a putut să scoată la iveală partea creativă din ea. Coordonatoarea mi-a mărturisit că e încâtată de ideile mele și aș putea veni cu alte propuneri pe viitor.

Urcând spre cămin, cu desenul în mână, mă gândeam așa: ,,Vezi Mădă? Voiai să renunți. Ce spui acum?’’. Doar zâmbeam, ținând în mână acea piesă de artă – dovada vie că frica e un semn bun.

Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi renunțat din frică? Dacă aș fi dat mai tare volumul în căști, doar ca să nu aud vocea din interiorul meu care strigă ,,Mădă, tu poți să faci ceva!’’?

Îmi e și mie frică, iar dacă mă întrebați de câte ori vreau să renunț la visele mele răspunsul este – în fiecare zi. Doar că nu o fac. Nu o fac pentru că eu cred în ceva mai puternic decât mine. Poate în Dumnezeu, în univers sau în destin. Cine știe? Nu o fac pentru că mi se frânge inima când văd nedreptatea lumii, știind clar că pot schimba ceva. Am speranța mea pe care nu mi-o poate lua nimeni. O să decid să cred în ea și când o să fiu cel mai jos, doar din durere se nasc lucruri extrem de frumoase. Cred că fiecare are o chemare și suntem cu toții aici să facem lumea un loc mai bun. Eu poate nu reușesc mereu, dar încerc.

,,Uitați-vă la ea, ne zice să ne urmăm visele, să nu ne fie frică atunci când e perfectă și are totul’’. E posibil să aveți tendința să spuneți aceste lucruri. Țin să vă atenționez – nu e deloc așa. Nu am totul. Am doar speranță în inimă. Am vulnerabilitatea și curajul să împărtășesc cu voi faptul că viața e grea, iar eu știu acest fapt. Uneori poate mi-aș dori să fie mai ușoară, dar atunci, unde ar fi farmecul? Nu e nevoie să existe o cale pentru toată lumea. Poate unii din noi e nevoie să ne pavăm una doar a noastră. Poate unii din noi e necesar să suferim mai mult ca alțiii, să iubim altfel, să iubim mai bine, să avem alte speranțe pentru viitor. Poate unii e nevoie să fim autentici, chiar dacă suntem diferiți de restul. Poate acest lucru nu e un blestem, ci o binecuvântare….fiindcă ființa noastră cu o voce mică și înăbușită, speriată să vorbească, plângând între 4 pereți este chiar cea care poate schimba lumea.

Cu mult drag,

Mădălina Dan

P.S: Dacă te gândești să renunți la ceva în care crezi mai așteaptă. Mai așteaptă o oră, o zi, o lună. Dăți timp ca să afli dacă acel lucru nu e făcut pentru tine sau doar tu crezi într-un moment de panică că nu ești făcut pentru el….când de fapt poate fi adevărata ta chemare…să schimbi lumea.

O urare pentru noi începuturi

Dragi cititori,

2019 este o nouă filă din cartea vieții voastre, iar din acest motiv m-am gândit să încep anul cu o urare personalizată. Sper ca în acest nou an să vă creați o poveste exact așa cum vă doriți, să aveți curajul să fiți diferiți și să spuneți ce gândiți chiar dacă o lume întreagă o să fie împotriva voastră ; vă doresc să fiți înconjurați de oameni minunați care vă iubesc și vă respectă, să lăsați copilul din voi să se prostească (chiar și în momente ,,serioase”) ; sper să dați dovadă cu fiecare ocazie de autenticitate, bunătate, vulnerabilitate, înțelepciune, curaj și o voce pentru a inspira lumea să fie mai bună clipă de clipă. Credeți în voi și luptați pentru vise, la fel cum lupt și eu, nu le lăsați să piară. V-ați născut originali, nu deveniți o simplă copie care se pierde în mulțime. Lăsați să strălucească lumina din interiorul vostru și rămâneți optimiști indiferent de circumstanțe, am încredere că veți reuși în orice vă propuneți – iar când veți eșua, vă veți ridica din nou cu lecții pline de înțelepciune pe care să le împărtășiți cu ceilalți (și cu idei noi care să ducă la soluții mai bune decât cele precedente).

Pe final, vă lansez o provocare (alături de un filmuleț) pentru a vă ghida în noua voastră poveste. În acest an, vă provoc să faceți ceea ce alții spun că nu puteți.

Să aveți un 2019 de poveste. La mulți ani!

Cu mult drag,

Mădălina Dan

De ce să ne urmăm visele?

 

,,De ce să fim autentici?’’, mi-am pus și eu de multe ori întrebarea aceasta. Mai ales pentru că mai nou auzim mereu peste tot – ,,fii autentic’’. Am meditat mult asupra acestui fapt și în sfârșit am ajuns la o concluzie. Consider că e de bun augur să fim autentici fiindcă atunci când suntem reali suntem noi înșine.

Acum se naște o nouă întrebare ,, ce înseamnă să fim noi înșine?’’. Personal consider că are legătură cu ascultarea vocii interioare. Ce e vocea interioară? Un loc micuț în suflet, adeseori nesemnificativ pentru viața cotidiană. . Acel junghi care ne împinge să ne urmăm visele, ne motivează să ne ridicăm din pat când lumea ne apasă umerii cu greutatea ei și acea intuiție pe care adeseori o ignorăm, deși e acolo. A fi noi înșine cred că e cel mai greu lucru din lume. Mai nou încerc din ce în ce mai mult să fiu eu  și mi-ar plăcea să spun că există o rețetă universală pentru a te regăsi pe tine, dar nu cred că este. În ultimul timp eu una mi-am urmat vocea interioară pe care adeseori o treceam cu vederea. Am început să fac ceea ce iubesc, să îmi ascult inima și s-au întâmplat doar lucruri frumoase. Am cunoscut oameni minunați, am zâmbit mai mult și parcă o întreagă lume s-a deschis în fața mea. E un sentiment care nu se poate exprima în cuvinte, fiindcă e dincolo de ele. Mă simt acasă la mine în suflet. Mă simt acasă cu mine însămi și nu  mai am nevoie să fug la ceva din exterior ca să astupe niște goluri dureroase. Le umplu eu în fiecare zi cu iubire, dans, muzică, artă, cu scris, cu conversații inteligente și prieteni adevărați care mă susțin la orice pas.

Cum te regăsești pe tine? Greu de zis. Totuși cred că e important să începi să faci ceea ce îți place și pe lângă asta să te întorci la acele vise prăfuite pe care le aveai odată, la care poate ai renunțat din frică. Întoarce-te la ele și transformă-le în realitate. Cred că fiecare vis ne așteaptă pe noi să îl împlinim. Să ne lăsăm la o parte viețile ocupate, pline de probleme și griji și să ne amintim pentru o secundă că totul e posibil….iar pentru a transforma imposibilul în posibil nu avem nevoie decât de câțiva pași simpli – voință și acțiune.

Cum te regăsești pe tine? Iubește. Iubește tot și pe toată lumea până când simți că inima ta devine un ocean. Iubește cu atât mai mult pe cei care te rănesc, fiindcă durerea lor are nevoie de iubirea ta. Fă ceea ce crezi. Nu fii speriat să îți spui punctul de vedere, să fii un om care vede într-o lume oarbă. Fii tu. Închide pentru un moment zgomotul din exterior și ascultă ce îți dictează sufletul. Poate pare un clișeu, dar eu cred că omul are o chemare. Cred că nimeni nu s-a născut să lucreze 8 ore și să moară fără să aducă o contribuție acestei lumi….doar că adesea frica ne dictează gândurile și acțiunile atât de mult încât ne temem să riscăm pentru lucrurile cu adevărat importante – visele noastre, iubirea, vulnerabilitatea, prietenia, – ne temem să ne susținem propriile valori, ne temem să fim autentici. Oare ce vor zice ei? Oare voi câștiga bani dacă fac ceea ce îmi place? Dacă banul e singurul tău țel în viață te pot asigura că banii se câștigă ușor, doar că ,vezi tu, dacă ai bani și ți-ai încălcat toate valorile ca să îi obții, atunci existența ta va fi una tristă. Dacă ai toți banii din lume, dar nu ești fericit, mergi din doctor în doctor cu probleme de sănătate sau ești în doliu pentru că ți-au murit părinții atunci ce rost are? Ce rost are să ai doar bani și să nu ai prietenii adevărate? Să ai bani dar să fii singur și lipsit de dragoste? Banii nu sunt totul…și sinceră să fiu chiar cred că e timpul să înțelegem acest lucru. E timpul să conștientizăm că visele noastre nu merită să moară, ci să fie vii. Merită să luptăm pentru ceea ce credem, pentru valorile noastre și pentru viziunea pe care o avem. Dacă nu noi cine? Dacă nu acum atunci când? Dacă ai un vis luptă pentru el, fiindcă nu merită să piară. Nu merită să îți închizi sufletul în fața vieții care te roagă să îți folosești talentul ca să schimbi ceva. Poate azi ești doar o voce între 4 pereți, dar poate mâine vei fi pe  o scenă lângă mii de oameni….și poate din nou sună a clișeu, dar eu cred că vocea ta contează …și visul tău contează…și tu contezi. Fiecare om e o lume, fiecare om e o scânteie și fiecare merită să descopere la ce e bun și să facă o carieră din asta. E nevoie de mai mulți oameni care iubesc ceea ce fac pentru ca societatea să meargă înainte, să nu mai avem roboți pe bandă rulantă, ci visători, filosofi, artiști, psihologi, iubitori de frumos, dansatori, scriitori…și lista ar putea continua. Avem nevoie de artiști și de gânditori, cred că avem nevoie de mulți , mai ales în societatea de azi care ne închide cu normele ei. Haideți să facem lucrurile din pasiune, să ne regăsim vocea interioară și nu doar să muncim mult dar ineficient (cum văd că se întâmplă de altfel) fără o viziune prealabilă. Haideți să fim vizionari și să credem în ceva mai mare decât noi, să credem în vise….fiindcă omul fără vise este mort spiritual, deoarece nu s-a regăsit încă pe el.

Cu multă dragoste,

Mădă